Privesc spre pereți camerei mele de lucru și nu-mi vine a crede că, pentru prima dată în ultimul sfert de veac și mai bine, e luna septembrie, cu zile mai scurte, cu soare blând, cu ploi mocănești ce anunță deja viitorul anotimp. E toamnă. Pereții sunt acoperiți cu tapiserii ale soției, ce-mi aduc aminte de vremea când țeseam împreună idei, ea în culori, eu pe hârtie. Mai sunt câteva tablouri, realiste toate, unele lucrări ale studenților ei în devenire, altele ale copiilor mei, care mi-au urmat pașii purtați odinioară prin toții munții, de la Caransebeș la Sinaia și de la Borșa și Sighet la Suceava, acum doar poate prin felul lor de a fi, mai condescendent față de cei din jur.

Aici s-au născut niște eroi de hârtie, mulți cu chipul sau felul de a fi al unor oameni pe care i-am cunoscut în cursul timpului, până acum. Oameni față de care am avut o întreagă gamă de sentimente, de la ură, admirație, uimire, iubire, la dispreț -multe dintre personaje fiind doar combinații nerecognoscibile, pentru că fiecare dintre noi avem câte ceva din altul, de alături sau de aiurea. Poveștile mele, mai ales cele din ultimul ciclu de șapte romane, își au acțiunile între București, Timișoara, Sibiu, Iași, Cluj, Alba, Oradea, Craiova sau prin satele și comunele pe unde am trecut: așa mi-am trăit un sfert de veac din viață, compunând ceva departe de lumea dezlănțuită de jos, din orașe, din capitală, simțind că mă eliberez de balastul adunat undeva în mintea și sufletul meu, cu o naivitate inerentă omului nematerialist și cvasipașnic, în mijlocul unei expoziții permanente.

Aici am sperat, am visat, m-am iluzionat că dincolo de ceva ce cred eu în clipele de maximă concentrare asupra unui caz, a unei situații, a realității pe care o vedeam trecându-se încet și pe ridurile chipului meu, prin toate fluctuantele raporturi, relații, conflicte ascunse sau directe cu ceilalți, filele viitoarei cărți mă va spăla cu isop, ca în Psalmii lui David. Nu știu nici acum planta, forma, florile ei. N-am s-o caut decât dacă vreun specialist în botanică îmi va certifica prezența ei printre toate tufele din jur, de pe dealuri.

Dincolo de visele, speranțele, voința de a scrie acele povești a rămas poate doar curiozitatea, încă neîmplinită, de a afla acum arată isopul. Scenarii de filme, sinopsisuri, romane scrise în concedii gâtuite de telefoane de la serviciu, unde răspundeam de niște oameni, de cărțile altor 800.000 de autori din țară și din lume, din toate domeniile, în doar paisprezece, șaptesprezece, cel mult douăzeci de zile, m-au făcut să mă simt umilit, ca biet funcționar ce am fost, așa cum și-au dorit toți cei din preajma mea, adică un om cu un serviciu sigur și cu un stipendiu modest, dar constant, și nu omul liber de orice avataruri, cum mă visasem încă din anii primei studenții.

Citesc biografiile a sute, poate mii de alți scriitori din toate vremurile și mă simt umilit, acesta e cuvântul corect, de faptul că au reușit să compună, să construiască o structură romanescă în patru, cinci ani, când cărțile respective nu adună uneori mai mult de 200 de pagini. Scrii când ai condiții, sau când te obsedează un personaj, o situație mai ciudată, mai nefirească. Scrii, ceva mai puțin relaxat, când editorul îți cere într-un anume termen predarea manuscrisului. Scrii când maldărul de notițe adunate în ani despre o localitate sau o zonă devin un fel de monografie a locului respectiv, sub presiunea finanțatorului, adică a primarului sau a unuia cu funcție într-un județ, care, altminteri, nu-ți mai finanțează cartea.

Am trăit presiunea timpului continuu, de la variantele de scenarii de film ce trebuiau să arate altfel peste o săptămână, adică ceva mai aproape de ideile din capul finanțatorului sau chiar a regizorului, până la număratul pe ”degetele” calendarelor a zilelor de concediu de care mai dispuneam pentru a-mi termina treaba, ca să mă pot întoarce, istovit, dar cu misiunea împlinită, ca un răcan oareșcare, la munca de pe urma căreia venea un salariu, și mult mai multe obligații decât în aceste scurte crâmpeie de visare printre eroii de hârtie. Poate m-a ajutat mult la asta, adică la puterea de a mă concentra în timp limitat, și meseria de gazetar, când, nu de puține ori, mi-am încheiat frazele articolelor direct pe măsuța de lângă cazanul cu plumb și cositor al linotipistului, cum era pe vremea aceea, dictându-i cuvintele ce urmau să se transforme în rânduri ferme de plumb. Poate de aceea mi-au fost apropiați sufletește, pentru că nu de puține ori i-am ajutat singur, cu siguranța fizică a celui ce știa cum trebuie să te prinzi de o piatră cât să nu cazi de la câteva zeci sau sute de metri, apucam șiruri de rânduri din articole gata paginate și le mutam, alături de ei, în alte pagini –adică, pentru omul de azi, un fel de tăvi din metal, de formatul ziarului, în care se înșiruiau articolele, sub fiecare titlu cules din litere dintr-un metal ferm, de culoarea cuprului, poate chiar dintr-un aliaj ce conținea și cupru, vorbind cu ei în limbajul consacrat de peste un veac, în ”cicero!, ”punct”, ”cuadrat”, ”linie”…. Dobândisem chiar ușurința de a citi rândurile invers, astfel ca, atunci când mutam jumătate de metru de pagină de plumb, să fiu sigur că ultimul cuvânt din rândul rămas se continua cu primul din cel pe care-l puneam.

Graba aceea, presiunea cenzurii, în fața căreia trebuia să prezint zilnic, apoi la săptămânalul de cultură, cu o zi înainte de apariție a numărului revistei, m-au îndepărtat de iluzia lucrului tihnit la o carte, erodându-mi până la ultima limită sănătatea. Mă întreb acum, așa, ca într-un vis, fără cadre medicale prin preajmă, ce aș fi scris dacă aș fi stat la o masă rotundă, sub o umbrelă colorată viu, cu un whisky în față, ceva sucuri de fructe exotice stoarse, niște fructe de mare, cum n-am apucat încă să mănânc până acum, ceva pișcoturi picante, dar cu plaja largă în față și oceanul întins până la următorul continent? Nu-mi pot da un răsuns sub nici o formă, pentru că viața mea a fost aceasta, aici, iar ceea ce pare de vis am văzut doar la filme… Deci nu pot să-mi dau seama ce erou de hârtie putea apărea în condițiile acelea, decât poate un escroc, un criminal, un polițist, un spion deghizat în barman… Restul ar fi ca în toate celelalte filme…

Scriu deci în această expoziție permanentă de tapiserii și tablouri realiste, de desene chiar, reprezentând portrete ale celor din preajmă, ca într-un fel de închisoare culturală stimulatoare prin culorile unor imprimeuri ce ar trebui să fie ale perdelelor camerelor, ori ale păturilor de pe paturile din acele camere.

Doar că de data asta, ca niciodată parcă până acum, după atâtea cărți citite în mai bine de trei ani de când n-am mai fost aici, eroul de hârtie nu vrea să apară de niciunde, de parcă s-ar teme, ca un actor debutant, să intre din culise măcar cât să ducă tava cu ceva lichid colorat personajului principal, ce tronează la o masă din centrul scenei. Să fi murit între timp personajul de hârtie? Poate… Ori prea îndelunga parcurgere a atâtor drame, vieți, cărți de știință, de filozofie, m-au făcut să-mi pierd întrucâtva încrederea în existența lui reală? Să simt abia acum, după șase ani de când am reușit să nu mai simt presiunea tuturor cărților pe care, prin oamenii din preajmă (subordinea e doar la partide, la biserică și în armată, într-o instituție de cultură există doar un primus inter pares… cum le-am spus colegilor de la bibliotecă, șefi, șefuți, șefuleți, bibliotecari, legătorese, fochist, tâmplar, femei de serviciu, în ziua când, după un firesc concurs, am fost prezentat de către cei în drept, de deasupra mea, personalului), le-am avut în custodie? Poate însă că apăsarea cea mai mare, care mă ține încă departe de personajul de hârtie, e însuși sentimentul supraviețuitorului, pe care-l port obsedant în suflet, cu toate momentele de nesiguranță date, mai nou, și de vârstă. De ce? Pentru că nimeni dintre cei din jur n-a crezut că o să rezist mai bine de optsprezece ani într-un post de conducere, cu atâtea femei în jur și cu o sănătate fluctuantă, ca să nu zic mai mult.

Poate că fragmentele de viață petrecute aici, ca într-o altă lume, în acest schit-celulă culturală, mă fac să birui izolarea pe care mi-au impus-o acei eroi de hârtie și viețile lor, în care absurd, dar continui să cred. Asta e ”tabăra mea de creație”. Hârtia, pixul, benzile de mașină, deși ultimele mi-au fost aduse din Germania, nu costă mult…