Poezia crizei și a revoltei. Anarhiști. Destructori

Încă de pe la începuturi, Cenaclul „Pavel Dan” era frecventat, aproape duminical, de un singuratic mahmur, care, intrând în sală, se agăţa de marginea vreunui scaun într-o poziţie de imponderabilitate, cu impresia curioasă că nu se află pe pământ, ci mereu în eterata atmosferă a poeziei, unde bântuie şi flăcările unduitoare şi satanic învăluitoare ale alcoolului. Scotea arareori vreo vorbă, dar când şi-a citit primele poezii siguranţa expresiei, revărsarea de ritmuri și cantabilitatea versurilor au fost covârșitoare. Comportament de boem, dar cu o poezie mixată între sensibilitatea nevrotică, agitată și destructivă, și știința versului, care aduc înspre o eufonie de sunete rare.  Acesta era TRAIAN DORGOŞAN ( 30 iulie 1935, Secusigiu, jud. Arad — 8 iulie 2017, Gătaia, jud. Timiș), poet adevărat, care nu a publicat multe volume, deoarece, trăind într-o veşnică boemă, nu are atracţia aşezării ordonate, ci vocaţia risipirii, în amestecul de sonuri poetice muzicale şi clinchete de pahare. Debut în presă: poezie, („Scrisul bănăţean” 1958, nr. 3, martie). Editorial a debutat cu  volumul Cellalt geamăn (1972). Aproape în toate ciclurile volumului — Hoții de stele, Evadarea din umbră, Pasărea Măiastră, Callalt geamăn —  poezia vine dinspre ritmurile barbiene şi muzicalitatea simbolistă:

„Un astru stins planează pe afunde

tării, în miez de zbatere confuză

şi umbra lui cu aripe de spuză

iscă-n oglinzi agonice neunde.

Vulturul Alb, ce ochiul îmi acuză,

-n, delir de febre stând să mă inunde,

se pierde-n geana somnului (spre unde?)

purtând în plisc o viperă lehuză

Dar spaima — unde-i? Cerul meu repuls

acestui fur de linişte, rapace,

iscoditor de sens în carapace

şi-nverşunarea spasmului din puls!…

… Pe luciul apei, umbra, uite-o: nu e —

Vulturul Alb, însemn heraldic, suie…”

(Vulturul Alb)

Poezia lui Traian Dorgoșan se desfășoară pe două paliere distincte, ambele la un nivel valoric ridicat. Întâlnim poezia risipirii în existența boemă, cu o descărcare ludică a versului, cu un accentuat caracter de spectacol în desfășurare funambulescă. Pornind de la parafrazarea unui vers bacovian („Și cad, recad și nu mai tac din gură”), poetul desfășoară un amplu spectacol în spațiul boem, „lubricul infern de chihlimbar” în care mișcă ademenitor „paradiziace șolduri de bacante”,  cu amintirea „sticlei de Cotnar” și apoi al rătăcirii, în căderi și recăderi, pe imaginara și poetica Bacco-Via: 

„Paradiziace șolduri de bacante

și purgatoriul sticlei de Cotnar

și lubricul infern de chihlimbar

sorbite-n cupa craniului tău, Dante.

Ulcioarele țărânii lui Ommar

dansează rock pe mese-n restaurante…

Și pașii rubayatelor savante

se-mpleticesc și cad pe trotuar.

Dar chiar Cotnaru-amar e, o, Lenore

când îți cobește corbul nevermore

în sanctuarul viselor defuncte,

când orb ești, trist și beat și puncte… puncte…

…Și cad, recad și-adorm pe Bacco-Via;

Când mă trezesc — finita comedia.”

                                      (Bacco Via)

În Circusparada spectacolul ia structuri sincretice, alăturând textului poetic circul stradal, mișcarea, „marea paradă”, stranietatea iluzionismului („Hocus-pocus… / … și-apar din pălărie / cuvinte-ngemănate / și versuri din / batistă —”). Circusparada  cuprinde o poezie plurivalentă, cu un nivel enunțiativ (chemarea: „Poftiți la spectacolul circului meu!…”), dar și unul meditativ, în care se amestecă ludicul și dramaticul.  Panorama umană surprinsă în poem este diversă, nu apare doar lumea „circarilor”, ci și a spectatorilor:

„…Și iată,

         și iată,

apar spectatorii

perechi și perechi,

         câte doi,

         câte doi;

ghiftuiți — lihniți

sfrijiți — dolofane,

         cătane,

         vădane,

de rând și de soi.[…]

sosesc spectatorii

mereu și mereu:

         se-agită,

         se ceartă,

         se calcă,

         se-ngână

orbiți de lumina de vrajă păgână

a stelelor

         stelelor

         circului meu…”

Ciclurile  Statuia de ivoriu, Circusparada, Rime, Marele Lapsus  arată că Circusparada este un volum eterogen, cu unele poezii preluate din volumele anterioare,  dar prin filonul central rămâne fixat afectiv pe trăirea boemă și pe sensibilitatea spectacolului.

Al doilea palier este susținut de poezia mai gravă, în tonuri premonitorii, cu viziuni negre și turbulente ale pierderii. Astfel, se regăsesc în poezie: imaginea mamei, dialogul liric-epistolar, versul tensionat de premoniții:

„Zvonit-a ceasul, mamă, ca să plec!

Îți scriu… Sărut  hârtia și mă-aplec

 să te sărut pe mână și pe frunte,

cum și pe tâmplele cărunte…

Nu fi tristă, dragă mamă —

nu vezi Steaua cum mă cheamă,

n-auzi cântecu-i de dor

să-i fiu mire răpitor?

(Ci șterge-ți lacrima de pe obraz

în colțul lunii de atlaz!)”

                                               (Lacrimă albastră)

Cellalt geamăn reprezintă un fel de alter-ego pierdut în nefiinţă, o metaforă pentru îngemănarea viaţă–moarte. Poezia lui Traian Dorgoşan se încarcă astfel de tensiuni ce ţin de o viziune dramatică a existenţei şi a pierderii în univers:

„Când tot ce-i viu, e-o-ngemănare-n moarte

şi-n tot ce-i moarte-o vie-ngemănare,

eu geamăn îmi sunt mie, chiar de-mi pare

că veşnic, însumi, ceva mă desparte

E-o vrăjmăşie tragică, pe care

o simte-n mine geamănul — departe:

de sunt aici, acolo,-n altă parte,

un altul Eu mă cere şi mă doare.

Când s-a născut, fiinţa-mi și-a ucis

nefiinţa, lepădându-se de ea;

din cerul morţii, abdicând, o stea,

s-a uns regină-n cerul meu de vis —

astfel că-n miez de cumpănă, îi sînt

coroană și-i sînt sceptru — pe pământ.”

În Lacrimă albastră se menţine raportul eu–cosmos, titlul volumului fiind o metaforă a Pământului văzut din spaţiul selenar („o, mamă dulce, maică-a noastră / Planetă – / lacrimă albastră..”). Poezii geometrizate, cu ritmuri seducătoare

„Glas înăbușit de clopot,

 șipot clipocit ce plânge

din adânc de neuitare

curg neliniști grave-n sânge 

 herghelii trapând cu tropot,

 galopând în puls barbar

 pe când stelele-bacante

 dansând abracadabrante

 varsă golul din pahar

amintindu-mi, în zadar,

de liniște și uitare”

 se întâlnesc alături de cele în care eul solitar (traumatizat şi stimulat în acelaşi timp de solitudine) devine capabil să urce spre zonele eterate ale înălţimilor astrale, într-o perspectivă ce îmbină fiinţa cu nefiinţa.

„Şi ajungând în preajma porţii

Cetăţii Vieţii şi a Morţii,

în care steaua mea de aur

de mii şi mii de ani mă-aşteaptă

păzită straşnic de-un balaur

– ce-l voi răpune-n luptă dreaptă –

oprit în prag, pentru-o clipită

vedea-voi steaua cucerită.”

         Traian Dorgoșan a cultivat frecvent și insistent sonetul, țintind acordul fin al melodiei lirice și  frumusețea formei fixe. Versul lui Traian Dorgoșan sună cadențat, în ritm melodic, chiar și atunci când romantice regrete învăluie amintirea și volatilizează sentimentul:

         „Să nu mă cauți la noapte, Luna,

         în negura de la castel:

         poetul tău dintotdeauna

         se duce-n moarte puțintel!

         Nu m-aștepta pe la răscruce

de vers: îți spun că n-are rost;

să punem dar iubirii cruce

și să uităm: ce-a fost, a fost!

Și nu uza de vechea-ți vrajă

când m-ai sedus pe meterez

în noaptea când stăteam de strajă

sub masca prințului danez!

Să-mi aflu clipa de virtute

ce mi-ai trădat-o până azi

mă lasă, zâna mea, și du-te

să-ți spânzuri pofta-n vârf de brazi!

Nu, Doamnă, nu mai sunt poetul

cel înrobit pe totdeauna:

de-acum, că-ți preacunosc secretul,

mai caută-mă la noapte, Luna!

                                               (Luna)

Alte poezii citabile: Tangaj, Romantism, Din goană, Potopul după Noe,  Valută, Reflex, Joc, Visam să zbor, Adio, Sancho!, Cântec de uitare şi linişte, Poeziei, Bătrânul demon, Autumnală,  Aici e totul altfel.