Fumul se ridică în vălătuci, cald, negru, plin de funingine încă încinsă. Privesc rămășițele orașului și văd străzile întortocheate, cândva pline de oameni, verdeață, viață în general. Încerc să-mi zăresc locuința, dar nu văd decât și mai mult fum și mai multe clădiri în ruină. Drone mari și mici, unele suficient de mici cât să-mi încapă într-o palmă, roiesc deasupra, căutând supraviețuitori. Printre ele, integrată în rețea, camuflată vizual și software, devenită o parte a roiului, asemenea cu oricare alta, este și drona mea personală.

O pierd câteva secunde.

Respir tot mai dificil,

ochii mi se împăienjenesc.

Am rămas singur,

doar zbaterea inimii mă consolează.

O, mamă, cât sunt de înspăimântat!

Fără extensiile mele sunt atât de mic,

atât de neînsemnat,

încât mi se face frică și să gândesc.

Legătura revine. Același peisaj dezolant se întinde până la orizont, indiferent unde mă uit.

Cumva, au trecut ani de când nu am mai văzut niciun chip de om. Înainte de război obișnuiam să merg la școală, apoi la serviciu, apoi acasă. Nu-mi era teamă să mă numesc un om fericit, așa cum, în prezent, nu-mi mai e frică să spun că viitorul a murit. Monica și cu mine obișnuiam să mergem pe străzi ținându-ne de mâini. Eram atât de egoiști, încât nici nu ne păsa de privirile celor din jurul nostru. Uneori, noaptea, după ce făceam dragoste, ne întrebam despre viitor, deși ar fi trebuit să știm de pe atunci că trecutul era tot ce aveam.

Ne imaginam că explorăm lumea în doi. Apoi, în mai mulți. Ne vedeam înconjurați de copii, mici, mari, de toate formele și genurile.

Ea: Când voi fi profesoară, le voi spune copiilor că matematica e poezie.
Eu: Când voi fi tată, le voi spune că poezia e zbatere și plutire.
Ea: Le voi recita din Nichita Stănescu și din Macedonski.
Eu: Voi sta în ultima bancă și te voi asculta.
Ea: Dar și din Șerban și Ion Monoran.
Eu: Te voi ridica, te voi învârti, te voi învăța să zbori!

Focul a venit dintr-o dată. A cuprins totul, ne-a cuprins și pe noi. La început, ne tot întrebam dacă nu cumva ni s-a năzărit. Poate e doar parte a imaginarului uman, ne-a spus un prieten gras și chel, venit într-o sâmbătă să ne viziteze. Se îmbrăca foarte simandicos, cu pantaloni lungi, cămașă și papion, vestă cu modele florale și un veston de lână. Afară era atât de cald, încât jarul grătarului părea rece, și mă tot chinuiam să întorc micii de pe o parte pe alta, indecis dacă să-i prăjesc pe pietrele din grădină sau pe acoperișul de tablă al căsuței câinelui.

Îmi era greu să respir, îmi era greu să gândesc, dar nu-mi era dificil să o sărut.

– Bună, mi-a zis ea într-o zi.

– Bună!

Luat prin surprindere, aproape am țipat salutul. Ea a zâmbit, dar prietena ei a râs. M-am simțit neîndemânatic și prost. Am schițat și eu un zâmbet, chiar dacă, atunci, pe moment, aș fi vrut să mă retrag cât mai repede. A sesizat mișcarea mea și m-a oprit:

– Ce ai face dacă ți-ai găsi casa distrusă?

Ce fel de întrebare e asta?, am vrut să-i spun, mai ales că prietena ei râdea în continuare. De ce ai pune o astfel de întrebare unui străin? Poate că pentru el casa are un alt înțeles. Poate chiar i-a luat foc. A fost distrusă de o inundație, de un cutremur sau de divorțul părinților. De ce, așadar, ai pune o astfel de întrebare? În loc de toate acestea, i-am răspuns:

– De asemenea, casele vecinilor, cartierul și, odată cu el, orașul.

Prietena ei s-a oprit din râs și și-a dus mâna la frunte. Și-a aranjat o șuviță de păr șaten peste o altă șuviță de păr șaten.

Mă gândesc că poate atunci am văzut-o cu adevărat.

Aveam ochi și până la ea, dar abia de curând i-am deschis.

Asta e tot ce-mi amintesc de atunci: o șuviță peste o altă șuviță,

un râs peste un zâmbet, peste un râs, peste două buze.

A doua zi, am mers împreună la un film și să ne plimbăm pe malul Begăi,

unde nu am pescuit, unde nu am înotat, unde doar am visat.

Eu, hipnotizat de mirosul ei, ea de vocea mea.

Zile în șir am stat așa,

crezând că moartea nu ne va da de urmă niciodată.

– De îndată ce am auzit de incendiu, i-am zis, am venit într-un suflet.

Nu-mi mai aduc aminte dacă panica de pe chipul ei sau doar zgomotele din jur – lemnul trosnind, flăcările mistuind totul, cărămizi, geamuri, fier și plastic, ba chiar și pe prietenul nostru cel chel și gras, care, în ultimele momente, și-a făcut o însemnare într-o agendă cu coperțile din piele maro – ceva din toate acestea m-a făcut să simt cum totul se face scrum: trecut, prezent și viitor. Mai ales viitor. Mai cu seamă al nostru, al meu și al ei, al nostru, al copiilor noștri.

– Mă bucur că nu ai fost rănit, mi-a spus ea.

Am scuturat funinginea de pe mine și m-am grăbit să o îmbrățișez. Am stat așa câteva minute. Ea era atât de fierbinte, încât îmi făcea rău să o țin atât de aproape de piele, dar nu i-am dat drumul decât atunci când mi-a cerut asta:

– Îți fac rău, dă-mi drumul.

– Nu, nu, m-am zbătut eu să-mi neg sentimentele. Nu-ți voi da drumul niciodată.

– Trebuie, mi-a spus ea cu voce joasă, altfel vom arde și ne vom preface în scrum, iar scrumul se va ridica în vălătuci deasupra orașului și nimeni nu va ști că am fost vreodată.

Am izbucnit în plâns. Eram atât de rece, în timp ce ea fusese prinsă de foc. Ardea lângă mine, zâmbind ca în prima zi, în timp ce fuioare de fum, amestecate cu cenușă, se ridicau de peste tot. Într-unul din ele s-a preschimbat și ea, dispărând înspre ceruri.

Ea: Când lumea se va răcori, mă voi întoarce sub formă de poezie.

Eu: Ce fel de cuvinte sunt acestea?

Ea: Voi pluti pe deasupra orașului, voi săruta oglinda Begăi.

Eu: E o prostie ce zici.

Ea: Doar sufletul, pentru poezia și muzica din el, mă va împiedica să revin.

Eu: Termină! Nimic din ceea ce spui nu are sens!

Ea: Și atunci mă voi revărsa asupra lumii, precum o uriașă armată de petale trandafirii.

Rămân așa, sprijinit de fostele ziduri ale casei, ascuns în penumbra umedă și rece a pivniței, până ce aud zumzăitul nemilos al dronelor. Sunt mii, poate milioane, create în foc, din funinginea și resturile orașului. Prind una și încerc să o înțeleg. Râde cu nonșalanță și mă provoacă să o întorc pe toate părțile. Gâfâi, obosesc, mă stoarce de puteri. Până când, într-o zi, devin parte din ea, iar ea mă reprezintă.

Inteligență artificială. Zboară, și prin ochii ei pot vedea prezentul, dar cel mai bine, prin ochii ei, văd viitorul.