Ce-ar fi  povestea despre filmul românesc fără aura actrițelor!

Frumoase, interesante, muncitoare, devotate, aprinse sau calm reflexive, atâtea actrițe minunate care au luminat filmul, venind, multe din ele, dinspre scena teatrului.

Sigur, redactorul-poet care nota evenimentul, prilejuia interviul sau scria cronica, avea și el subiectivitățile lui !

 Dar nu erau foarte mari aceste subiectivități, aș zice, pentru că cele pe care le-a admirat cu tenacitate erau chiar niște mari artiste .

O plăcea de pildă pe Vasilica Tastaman, o rebelă a filmului și vremii, cea care tânjea spre un altfel de rol decât ”fetișcană nostimă”!

Ce e amuzant în acest interviu e faptul că actrița critică  (incredibil pentru ziua de azi!) chiar maniera regizorului de a lucra cu actorii !

Se plânge că i s-a lăsat prea multă libertate de mișcare și interpretare. Îmi pare rău acum că nu apucasem să citesc acest interviu pe când Savel Știopu, dragul meu prieten regizor, era încă în viață !

 Să  ne fi putut amuza atunci un pic de acest interviu luat de Tomozei ( care și el era bun amic cu Savel!) interviu cu accente hilariante dar care ne dezvăluie și franchețea actriței, și lipsa de complexe și ”feminismul ei” avant la lettre, aș zice.

Vasilica Tastaman își dorește un rol de ”femeie adevărată” nu de ”fetișcană nostimă”.

”-Vorbiți-ne despre activitatea dv. ca actriță de film…

– Nu pot…

– De ce?

 – Pur și simplu fiindcă eu nu sunt decât actriță de teatru.

– Bine, dar v-am văzut în patru filme…

– E adevărat, dar… cum să vă spun, și eu sunt dintre cei care au „deschis ochii” în teatru. Întâlnirea cu filmul a fost târzie. M-am născut într-un oraș dunărean, la Brăila, în Comorofca filmului lui Colpi. La 16 ani am debutat pe scena teatrului brăilean interpretând un rol principal, Leana din „Hagi Tudose”. Mai apoi am avut fericirea să joc alături de buni actori ca Neamțu-Ottonel, Florica Demion, Al. Critico și Ștefan Mihăilescu-Brăila.         

– Totuși, cum s-a născut actrița de film?

– Dintr-o întâmplare. Da, nu vă mirați. Într-o zi m-am dus la vechiul studio Tomis, unde un coleg operator de film, îmi promisese că îmi va face niște fotografii. Eram gata să plec (la Tomis tocmai se făceau probe) când mi s-a propus să dau și eu o probă. A trebuit s-o imaginez și s-o fac să trăiască într-o singură imagine fotografică pe Didina din „D’ale carnavalului” a lui Caragiale. Îmi trebuia un gest semnificativ, o nuanță care s-o caracterizeze pe Didina.

– Și… ai găsit-o?

– Mi-am adus aminte că în Comorofca, în zilele de sărbătoare era o oră a vizitelor. Îmbrăcați rigid, negustorașii de mahala își luau „didinele” împodobite până peste poate și porneau la plimbare, gata să atragă privirile curioșilor. Invitat la clasica „turcească”, un asemenea cuplu îl amintea perfect pe Caragiale, iar „ea”, ei bine „ea” făcea în răstimpuri un gest: cu două degete ale mâinii drepte își ștergea urmele de ruj (prost) întinse în jurul buzelor.

   Acesta părea un gest distins. Astfel, la Tomis, proba mea la D’ale carnavalului a fost norocoasă. Filmul m-a familiarizat cu tainele ecranului, m-a ajutat să văd nuanțe de interpretare pe care, la teatru numai după reacțiile publicului nu le-aș fi sesizat.                                                                                 

– Ce ne puteți spune despre Aproape de soare?                                    

– E un film în care am fost departe de… rol. Textul pe care trebuia să-l rostesc nu mi se potrivea, situațiile mi se păreau nefirești și în cele din urmă am filmat fără emoție…                                                                       

– Cunoșteați de la început intențiile scenariului și ale regiei?                         – Nu. La acest film mi s-a întâmplat un lucru straniu. Nu mi se ofereau spre lectură decât replicile mele. Totul îmi părea lipsit de sens. Trebuia să mă rog de regizorul Savel Știopul să-mi spună… ce va fi mai departe.Regizorul era partizanul teoriei potrivit căreia actorul nu trebuie să fie absorbit decât de rolul său și să nu cunoască deznodământul unor scene-cheie tocmai pentru a le interpreta firesc ca în viață…

        Eu n-o împărtășesc! E o idee cel puțin primitivă. Actorul trebuie să vadă linia de desfășurare a rolului său, să-și impună un ritm, să-și dozeze efectele în funcție de acțiunea întregului film. Cu un figurant care nu rostește decât două replici se poate face asta, dar cu un actor, mai ales cu unul care joacă teatru de mulți ani, lucrul e de neconceput. De aceea unele filme, o dată montate, dau impresia de fragmentat, de neterminat. Deci, conchizând, mai mult respect pentru actor, prieteni regizori.                                                    

– Ce rol vă doriți?                                                                                  – Vreau să scap de rolurile de „fetișcană nostimă” și îmi doresc un rol de femeie adevărată, un rol grav (deși n-am să renunț la comedie) care să mă atragă, să-l îndrăgesc ori să-mi fie „frică” de el, un rol de maturitate artistică.”

”Stele” care au rezistat, chipuri de care numai unii își aduc aminte

Ceea ce e interesant, chiar frapant în aceste cronici, interviuri,  reportaje de pe platourile de filmare ale începuturilor anilor șaizeci, e faptul că ”descoperim” nume care au strălucit o clipă, preț de-un film sau câteva și pe care mai apoi publicul le-a uitat.

Unii și unele au plecat din țară : să nu uităm faptul că plecarea unui actor și rămânerea lui în Occident aducea automat necazuri echipei, regizorului, dar urma și sistarea difuzării filmului ! Ceea ce era cumva devastator.

 Sa nu uităm că era o perioadă în care nu existau casete video sau alte modalități de păstrare a filmelor pentru cinefili. Un film ”Interzis” devenea inaccesibil !La recenta gală UARF  am avut surpriza să o văd pentru prima oară în carne și oase pe Irina Gărdescu, al cărei debut de adolescentă îl semnalase Gheorghe Tomozei. ( În ”La patru pași de inifinit”, în regia lui Francisc Munteanu, filmat în 1964, liceana superbă avea rolul principal). Ea locuiește în Franța, supriza de-a o vedea cu acest prilej ( La Gala Uniunii artiștilor și realizatorilor de film, Ioan Cărmăzan îi oferise o diplomă !) a fost atât de plăcută și imediat m-am dus la ”scrinul cu amintiri” !

Dar ce a scris Tomozei despre ea și despre multe alte actrițe și mulți actori, regizori, scenariști, într-un număr viitor.