(fragment)

Între două uluci, aproape, un cocoș rămăsese spânzurat și dădea disperat din aripi. S-a ridicat speriată din scaun să-l scape din strânsoare. Până să ajungă, cocoșul s-a smuls din spânzurătoarea pregătită, la minut, de întâmplare.

Hora din duminica din post, unde rămăsese cu povestea, se terminase demult. Deja se înserase, grupuri mici părăseau bătătura, cu dorința să se bucure de o clipă de intimitate, opriţi la o poartă mai dosnică sau într-un loc ceva mai întunecat. Ana a plecat singură, simțind încă arsura palmei primită în văzul tuturor.

– Ați vărsat lacrimi?

– Nu, că eram mândră și prea nevinovată.

Femeia vorbește despre iubire și disperare.

– Trei ani, văduvă fiind, am stat la socri. Nu am putut să merg să aduc o găleată de apă și să mă opresc să discut, ca oamenii, cu un bărbat sau un băiat, că imediat ieșeau vorbe…

– E greu să fii văduvă tânără și frumoasă?

– Iaaau, Doamne, ce poți să întrebi, numai eu știu! Am făcut și o greșeală de care toată viața îmi pare rău. Sunt supărată pe el că nu mi se arată în vis. Abia după ce au trecut mai bine de șaptezeci de ani, și numai o dată, a venit să mă vadă. Eu nu merit pedeapsa asta. Cred că s-a supărat că nu m-a găsit unde mă lăsase. Când am plecat de la socri, Doamne, eram tânără, nu aveam nici douăzeci de ani, ce-o fi fost în mintea mea, câtă puteam să am, nu știu. M-am apucat să împachetez câteva farfurii și căni din astea, din care se bea ceai, pe care mi le dăduse mama când mă căsătorisem. Atunci a venit soacra și, din tocul ușii, privind cum adun, mi-a zis cu năduf:

– Tu Aniță, duci tot, lui Ioane nu-i mai lași nici un semn…

– Nu m-am mai atins de nimic, dar nu asta-i greșeala de care am spus. A rămas de la el o singură fotografie. Trebuia să o iau, mie mi se cuvenea. Câtă nevoie aș fi avut de ea! L-am iubit! Bărbatul cu care m-am împreunat a înțeles că eu am rămas cu inima la el, chiar dacă știam că nu o să mai vină niciodată. Eu nu m-am împreunat de buiastră, ci de nevoie. Nu puteam trăi singură și fără nici un rost. Nu am avut parte nici de el, sunt văduvă de treizeci de ani. Am spus, unde a călcat dracu am pășit și eu… Doi băieți, gemeni, am avut cu cel de-al doilea bărbat și mi-au murit în floarea vârstei. Le-au rămas copiii în urmă. Acum după ei aș plânge, dar nu mai am lacrimi. Îmi vine, la fiecare pas din fiecare zi, să mă duc în lumea largă și nimeni să nu mă știe…