Am locuit împreună cu părinţii în Piaţa Bălcescu, fosta Lahovary, şi mi-au rămas amintirile unui copil de şase, şapte ani. Este primul „spaţiu deschis” despre care pot să vorbesc. Piaţa cu cireşe de iunie, în lădiţe din lemn, cu capac din tije subţiri, bunicul dinspre mama le aducea de la Ciuta, un sat de lângă Caransebeş. Păstrăvii afumaţi, bine legaţi între două palete din brad proaspăt, umplute cu urzici! Sau doboşul cu doi lei şi cincizeci de bani, pe care îl cumpăram cu verişoara mea Zaira, eleve fiind, deja, în clasa întâi. Bunicul ne lăsa să luăm cireşe, cât cuprindeam în palme, ne mai dădea şi câte doi lei. Pentru diferenţa la prăjitură aveam noi rezervele noastre. Primele patru clase le-am făcut la Şcoala generală nr.7, în clădirea lungă, paralelă cu linia tramvaiului 6, dinspre Piaţa Lahovary înspre Piaţa Maria, înainte de Parcul Doja. Sau impunătoarea biserică Romano-Catolică, unde intram în hollul, destul de îngust, străjuit la stânga de Sfânta Fecioară şi la dreapta de SfântulAnton, protectorul copiilor. Puneam câte un bănuţ, ne luam de mână şi coboram, fericite, treptele …Îi mai simt mânuţa caldă, plinuţă, mă strângea de teamă să nu alunece…

Acum, după o jumătate de veac, Zaira mea a plecat, puţin ,de lângă mine iar Lahovary  are o altă înfăţişare.

Venind dinspre Piaţa Maria încep, involuntar, să-mi apropii geanta, trecând prin mulţimea eterogenă din staţia de tramvai. Era o zi de marţi, o zi de primăvară adevărată, la mijloc de martie. Depăşesc Langoşeria, Cabinetul Oftalmologic, Fornetti, Minimarketul şi, deodată, o aromă irezistibilă de cafea mă îmbie să-mi îndrept privirea spre clădirea de unde se răspândea acel „bine” din miez de zi. Cofetăria Scalini chema clienţii cu produse proaspete. Totul ca totul, ce m-a frapat, însă, era o pereche de tineri, în faţa mea. O   ea, care mergea destul de crispat, la braţ cu el, mult mai lejer în mişcări.

În aroma cafelei se opresc. El priveşte spre cofetărie, ea nu îşi mişcă deloc capul. Cu un gest de o extraordinară delicateţe, tânărul ridică mâna şi îi atinge linia gâtului, spre ureche, oprindu-se în părul ondulat, castaniu, amplu al tinerei. Cu cealaltă mână o cuprinde de braţul rămas liber şi o întoarce înspre intare.

Fata era oarbă!

Intrară în cofetărie, se aşezară la o măsuţă mai ferită. Intru şi eu. Fluxul tinereţii, atingerea atât de curată m-au răscolit. Ciudat! Raţiunea, regulile sacrului în luptă cu profanul, nu pot identifica, delimita şi controla energiile care se degajă în clipa atingerii. Oare ţine numai de tinereţe sau devine cu trecerea anilor o nevoie firească, pe care numai celălalt ţi-o poate dărui?… Celălalt?

De la degetele mamei, care ating cu delicateţea maternităţi obrăjorii plămădiţi, parcă, dintr-un aluat dulce, până la palma subţiată de ani, când inelarul poartă amândouă verighetele, mult prea largi, mângâind ultima oară faţa rece a celui care tocmai pleacă este un timp.  Un timp al renaşterii femeii din orice femeie.

Închei aceste rânduri cu un fragment din jurnalul bunicii mele, dăscăliţă la ţară, care pe la începutul anilor 1900, a avut curajul să scrie:

„La răzoară, dimineaţa de iulie potoloeşte dogoarea şi binecuvintează mâinile, mai tinere sau mai puţin tinere. Culeg rodul roşu şi dulce, un soi bun de părădaisă ,fără multe seminţe, din răsad bun, adus de la Caransebeş, semănat, crescut şi îngrijit de neamţul de la gară, primit cu cerere făcută din timp. Nu se întâmpa să-i rămână vreun răsad, peste numărul de familii care îl solicitau. Îngenunchiez lângă tulpina pe care o culeg şi, cu ochii privind în stânga şi în dreapta, să nu mă vadă femeile, îmi strecor mâna pe la spatele ciupagului , desfac nasturii de la închizătoare şi eliberez înspre bluza din bumbac albă, croită pentru zilele de lucru, năvala pieptului.

….Prima mea noapte de femeie măritată…frica şi curiozitatea îmi cuprindeau  fiinţa caldă şi neştiutoare, într-atât încât, fată ce eram, cu părul lăsat pe spate ,îmbrăcată în cămaşa  cu mâneci lungi, brodată, cu manşete şi la guler cu steluţe şi luni, aşteptam cu sufletu ce-mi lovea  pieptul, schimbarea. Aşteptarea cea mare, pe care numai mireasa cea tânără o simte şi o construieşte în mintea ei, din clipa în care se ivesc primii picuri de sudoare între sânii ce încep să se apropie…

Mi s-a întâmplat întâia oară la râu când, pe luciul apei dinspre salcie, era un cot mai blând de luncă, mi-am văzut sfârcurile altfel colorate ca şi pielea, aduceau a petală. Ating cu ele apa, lin, atât de încet, aproape nu se făcuse  nici un cerc, nici mai multe cercuri, ca atunci când aruncam cu pietricele. Mă ridicam şi iar mă apropiam de oglinda rece şi proaspătă. Atunci am simţit primul fior. Atingerea. Nu ştiam de ce, dar mi-era bine. Soarele încălzea deopotrivă ceafa cu părul ud, spatele, braţele, lăsându-mă să privesc tot mai neştiutoare locul în care sfâcurile mă făceau fată mare“