Bărbatul care povestea frumos(II)

Bărbatul care povestea frumos(II)

Ajung la poarta lui cu numărul opt. Dincolo de poarta metalică nu se aude nimic, parcă nici vântul nu adie. Văd vița de vie, lângă care am stat, cu ani în urmă, străbătând – el povestind, eu ascultând- frontul. Și îmi amintesc cocoșul mic și colorat precum un curcubeu, care cânta pițigăiat, privind agitat prin gardul curții vecine. Mai jos, la numai câțiva metri, către grădină, era atelierul de tâmplărie. Atunci îl stăpânea, cu clientelă cu tot, nepotul care îl și ocrotea. Ducea mai departe, cum se spune, meșteșugul. Fapt care pe el nu-l mai interesa sau, poate, lăsa numai impresia asta. Cred, mai de grabă, că doar lăsa impresia.
Pe o bancă, o vecină, doamna Cati, venită în strada Bega din Ghiroda, acum vreo patru decenii, dintr-o privire cuprinde întregul.Femeia asta poate vorbi – are o mare poftă – despre stradă, cum era când a ajuns ea aici, cum și-a mai făcut ceva pe la casă, în ani, cum s-au schimbat, nu mulți, vecinii. Ce nu putem lămuri, este dacă și cum îl știe pe bărbatul care povestea frumos, că numai gardul îi desparte. Dacă a aflat că el a fost patru ani pe front, că în blândețea lui, admirabilă, nu reproșa nimănui nimic pentru anii tinereții trăiți în tranșee. Chiar dacă nu i s-ar fi mărturisit, acest bărbat, cu câtă inimă s-a uitat- nici ea nu era altfel- la doctorița din lagărul unde el a fost prizonier. O întâmplare despre iubire de care puțini bărbați au parte.Doar ce-i care se nasc luminoși și,mai ales, cu o delicatețe pe care doar femeia în stare de iubire o vede. Și, mai ales, o înțelege….
Ce repede trece vremea pe strada Bega! Și nu-i ușor să duci, în plină zi, o veste tristă. Bărbatul care povestea frumos a lăsat totul nepotului care-l ocrotea, nepotul, că așa e viața, a vândut casa. Acum stă o familie care nu știe nimic despre bărbatul care povestea frumos, omul care a ridicat casa asta, cumpărată povestea ei cu tot.
Plec. Artera asta a tare aglomerată și nu știu de ce s-au adunat atâta mașini care staționează, una în alta, la porți. Din priviri caut și aleg o casă care, așa îmi place să cred, poate avea o poveste aparte. Pe partea dreaptă, cum mă duc spre strada principală, pe trotuarul însingurat în plină zi- numai canicula e de vină- se deschide o poartă. Iese o femeie vârstnică, însoțită de un țânc, un nepot. O întreb dacă l-a cunoscut pe bărbatul care povestea frumos. Îi spun numele, nu-l știe, deși doar câteva numere de casă îi despart. Ceva îmi atrage atenția, numărul casei este scris cu totul altfel. Pe o bucată de metal e decupat un cârd de rândunici și, sub el, stă scris numărul casei. Îi zic femeii, admirativ, că nu am mai văzut, în umblătura mea, așa ceva. Și ea, fără nicio tresărire, zice:” Fiică-mea a dorit asta!” Și mă întreb, privind ”gingășia” asta ce poveste o fi având femeia, unde a pierdut, unde a învins, ce preț o fi achitat pentru tot și toate… De a înșirat în bucata de tablă, dar cu gust, rândunicile. Care nu vor zbura niciodată și ele, fără zbor, nu există.
Iar bărbatul care povestea frumos, pe care nu l-am mai găsit – era în tinerețea lui trecătoare înalt, blond, bine legat, cu privire azurie – aflați că se numea Iosif Serpic și a trăit pe strada Bega, din Ghiroda.