Aș vrea să strig…
Mi-e sete, mi-e foame
Și teamă de tine.
Pe malurile firii
Mă pregătesc
Să întâmpin viscolul
Din privirea ta
Și crivățul
Din ochii tăi
În iarna definitivă…
Totuși,
Mai lasă-mi o îndurare
De senin
Pe fruntea destinului
Pentru că în sobele
Iubirii mele
Nu o sa mai sfârăie
Jarul ca odinioară…
M-or troieni zăpezile uitării
Și de sub plapuma durerii
Voi lăcrima pe suflet
Un strop de amintire
Despre noi..
Focul din noi
Mi-am învelit timpanul
Cu șoaptele trupului tău
Și – am ascultat cu sfială
Tăcerea din liniștea ta
In timp ce privirea
Și-a coborât mirarea
Pe pajiștea ochilor mei
Sărutând clipa
De lună plină
Cu gust amarnic
De iubire…
Focul din noi
Își ridicase vâlvătaia
Până în creștetul dorințelor
Incât –
Imbrațișările,
In melancolia lor,
Își unduiau trupurile goale
Pe ritmul unor amânări
Desprinse din inima fiorilor
Care-și făcuseră culcuș
De mai multa vreme
In gingășia
Secretelor noastre…
Tăcerea cuvintelor
Amprenta buzelor tale
a rămas vie
lângă suspinul obrazului meu
unde căldura ochilor tăi
mi-a dogorit cândva
îmbrățișarea
sub acordurile de romanță
din nopțile toamnei ce trecu…
dar, gustul sărutului
răstignit undeva
în răsuflarea mea
și logodit
cu mireasma catifelată
a trupului tău
de sub pofta chemării
mă face să strig:
exist!…
Pe orbita dintre inimi
Din durerea atâtor așteptări
Seninul a îngenuncheat
Până sub tâmple
Pentru întâlnirea cu
Mangâierile tale
Rămase pe fruntea mea…
În chip de preludiu
Ți-am luat îngândurarea în palme
Și am sărutat lacrima
Din secretul împlinirilor
Iar caldura buzelor gustoase
M-a trimis direct
În împărăția fiorilor lacomi
Ce izvorau necontenit
Din focul împreunării…
Dantela curiozității domina
Întreaga înfățișare a corpului tău
Ispitindu-mi savoarea intențiilor.
După atâta amânare
Fructele din pomul întâmplării
Dorite cu nesaț de amândoi
Hrăneau și fluturii care zburau liberi
Pe orbita dintre cele două inimi!
La căpătâiul marelui târziu
După atâta însuflețire
Petrecută prin iubiri
Doar umbra nopții
Îmi mai suportă pașii
Prin duioșia secretelor….
Visarea
îmi cade
În călimara gândurilor
Istovită si ea de amăgirea
Parfumului tău încât
Nu mai am puterea
Nici îndrăzneala să opresc
Apusul speranței care
Își reazămă vindecarea definitivă
Cu brațele întinse
La căpătâiul marelui târziu…