De când am primit email-ul mă gândesc doar la ceea ce se va alege de copila prinsă în chingile orizontului vieţii ei de la ţară, dintr-o comună bogată aşezată la mai puţin de zece kilometri de Serbia. La declinul care trebuie să se fi produs în minţile multora dintre acei preadolescenţi, când le vorbeam despre cum se realizează un film, despre lepădarea de sine a graficianului când are de făcut matriţa unei viitoare gravuri, de călătoriile reale sau imaginare pe care le face într-o viaţă scriitorul, despre temeinicia muncii în artă, care presupune temeritatea de a rezista singur cu tine doar între patru pereţi timp de zece, paisprezece ore, despre aversiunea colegilor de breaslă faţă de tine de fiecare dată când ieşi pe piaţă cu o nouă carte sau o expoziţie, despre avatarurile vieţii tale de om aşezat într-o societate ce merge în cu totul altă direcţie decât cea dorită de tine, despre inutilitatea acestor întâlniri care pot crea multă suferinţă elevilor mai sensibili şi cu real potenţial spiritual, dar care nu apucă să-şi împlinească fărâma de destin pe care o visează acum.
Mă gândesc la neinspirata mea deplasare acolo cu un coleg care a făcut efortul de a coborî la nivelul copiilor pentru a se face înţeles cât de cât, obişnuit să vobească în faţa unui public ceva mai cunoscător într-ale vieţii şi poate a culturii. Mă văd ca un extraterestru coborât dintr-o farfurie zburătoare de forma unei Dacii Logan roşie, care reuşeşte să ia contact cu o civilizaţie în devenire, dar care-i cunoaşte datele şi ştiutele, mărturisindu-se fără emfază didactică pentru a şi-i apropia, pentru a le stârni cât de cât interesul pentru lumea din care vine el. Mă întreb dacă această ipostază a celui ce vine să vorbească celorlalţi despre lumea din care face parte e strigătul disperat al omului de cultură care încearcă să sensibilizeze generaţiile ce cresc acum spre un domeniu alungat din coloana principală a mersului istoriei contemporane, sau un pact de pace cu o lume pe care acest străin încearcă să-l facă pentru a se putea simţi în largul său, în faţa maşinii de scris, a calculatorului, a planşei cu ştime, a pânzei grunduite sau a aparatului de filmat. Cert e că dintr-o simplă întâlnire pe care, de bună seamă, o va fi bifat şi şcoala şi primăria şi biblioteca comunală cu nişte oameni de cultură s-a ajuns la nişte întrebări fundamentale pentru nişte elevi ai unei şcoli generale din anii terminali, care au descoperit că pe lumea asta pe lângă politicie, tinerele pline de fiţe, pe care le văd toată ziua la televizor, pe larg formaţii de muzică uşoară, manele, hard rock, goliciuni ale trupurilor mai există şi altceva, pe care toate neamurile lor nu dau doi bani.
Că va fi fost un şoc pentru copii să afle amănunte dintr-o viaţă de creaţie a unui autor, mult mai concret decât un recital de poezie dat de cel mai mare poet al vremii, sau de trei pagini citite în faţa publicului de către un romancier plin de vanitate, care ca orice histrion aşteaptă aplauzele finale, este mai mult ca sigur, pentru că atât editorul poet şi critic, cât şi romancierul eseist şi scenarist sunt la bază profesori, deşi n-au practicat metodica predării unei limbi sau a filozofiei, care au deprins, prin propria experienţă metodica predării artelor.
E crezul lor, e lumea lor, despre care vorbesc cu bucurie şi o sinceritate dezarmantă. Doar că între cei ce ascultă şi pun întrebări şi cei ce vorbesc e o distanţă de vreo cincizeci de ani. Cincizeci de ani de muncă, lecturi, ?????????? lovituri sub centură, succese, înfrângeri care n-au stat pe făgaşul principal al devenirii istoriei. Şi-au trăit propriile istorii personale, la marginea lumii imediate, constintuindu-şi un univers propriu, individual, ca un fel de pavăză împotriva agresiunii celorlalţi mânaţi de alte priorităţi.
Cincizeci de ani de izolare într-un fel de rezervaţie privită cu îngăduinţă de marea lume ce făcea istoria unui timp, apoi a altuia, şi acum a unui al treilea timp. Va fi fost un şoc şi pentru mine clipa în care am descoperit email-lul fetei, crezând că totul n-a fost decât o simplă „acţiune culturală” bifată într-un program. Ce să-i răspund, pentru că ???????? s-o fac? Să-şi clădească şi ea un univers paralel vreme de cincizeci de ani urmându-şi propria voinţă, făcând două, trei facultăţi, să se obişnuiască să fie ea însăşi de fiecare dată când ceilalţi îi cer să joace roluri care nu i se potrivesc, ori să uite cu totul întâlnirea cu nişte scriitori timişoreni despre care ştiu câţiva dintre concetăţenii lor, câţiva dintre colegi, dar pe care nu-i vede lumea toată ziua la televizor, zi de zi, la oră fixă, ca pe nişte mecanisme de ceas ce dau ora exactă, şi care se banalizează prin prezenţa lor pe micile ecrane, pentru care fac mari eforturi să fie mereu spontani.
Am trăit mereu cu senzaţia că între mine şi auditori e un fel de geam de plexic, ca în studiourile de radio între compartimentul tehnic şi speakerul interviator, că virtualitatea a cuprins într-atât lumea încât am devenit cu toţii pentru ceilalţi nişte oameni abstracţi, cu care te poţi juca, pe care-i poţi uita instantaneu, odată cu terminarea „acţiunii”, că într-atât s-a erodat substantivul activist, încât el nu mai funcţionează decât în lumea politicului şi, în continuare, din nefericire în cultura de masă, care continuă să existe, cum continuă să se bucure de mese rotunde şi sesiuni de comunicări toţi profesorii de toate gradele ce intră în dispute sterile, câtă vreme se aud doar ei şi ei, şi nu pot aduce nimic nou la bunul mers la istoriei. Şi zilnic au asemenea întâmplări pe bani mulţi, cu felurite scopuri, între care cel mai puţin nociv e cel exclusiv cultural, dacă la o asemenea întâlnire nu se doreşte doar devansarea auditoriului prin emfazaă şi vanităţi ????.
Iată-mă pus într-o situaţie inedită, când cei care peste jumătate de veac vor fi de vârsta mea mă întreabă ce am făcut să pot ajunge aici, ce înţeleg eu prin artă, care e viitorul ei, ce înţeleg eu prin exil interior sau om abstract, când cei ce pun aceste întrebări nu sunt prea apţi să citească un eseu din cărţile care sunt puse sub aceste titluri, preferând să citească, dacă o fac, poveşti de dragoste?
Recunosc că adevăratul şoc l-am trăit eu, când, pus faţă în faţă cu cei de peste jumătate de veac a trebuit să le răspund cât mai simplu, pentru a înţelege ce e cu mine pe faţa pământului şi de ce la ora aceea nu sunt la un joc de biliard, la o cafenea, la un congres ce nu-i interesează prin nimic, de ce nu sunt pe câmp, să mulg vacile, să duc turmele de oi, ori mai fericit, să fiu în alcov cu cineva. Cum să le explici că pentru un om de artă, pentru un creator totul se petrece într-o intimitate absolvită de prezenţa unor oameni, că totul are o valabilitate doar în mintea şi sufletul celui ce scrie sau compune sau pictează, că năzbâtiile celor adulaţi în muzica uşoară au în taină zeci de ore intense de muncă în singurătate? Cum să aglutinezi cincizeci de ani de trăiri, lecturi, gânduri într-un „instrument” pe care să-l implantezi unui preadolescent, să-l poţi face să fie cu tine acum?
Dacă-i dai acest sfat, va fi reticent ca la vârsta aceea, dacă încerci să colorezi sfatul printr-o povestioară din propria biografie – timp trecut – , va rămâne o pildă pe care n-o va lua în seamă. Tu mai ai în faţă vreo zece ani de trăit, în care vrei să-ţi închizi jocul unei obsesii de o viaţă, ei mai au în faţă şaizeci de ani, iar poimâine, vor uita totul şi vor recunoaşte doar fotografia ta apărută într-un ziar la pagina de mari contemporani sau la cea de decese şi va spune celui de alături:” Eram printr-a opta când a fost ăsta la şcoală şi ne-a vorbit despre arta scrisului şi despre film şi despre muzică…” Cum să poţi implanta cuiva ceea ce ai adunat într-o viaţă, să-l aduci spre lumea ta despre care ai vorbit atât de convingător? N-am vrut niciodată să epatez prin ceea ce am spus. Ba de cele mai multe ori mi s-a imputat sinceritatea riscantă, doar că toate citatele pe care le-am folosit în discursurile ţinute făceau parte dintr-un sumum de lecturi adunate în timp, pe care le consideram mult mai grăitoare decât cuvintele mele. Eu simt că fac parte dintr-o coloană laterală a istoriei, ce duce la spiritul, fie că voi fi în stare sau nu să-mi fac cunoscută prezenţa în istoriile ce se vor scrie în viitor. Atât simt şi mi-e deajuns. O viaţă am avut de luptat pentru constituirea universului meu şi a încrederii în el, care mă definea, atât cu mine, cât şi cu cei din jur, cum să subsumezi totul unei singure idei-sfat ce poate fi punct de ???????