În lupta cu timpul omul pierde întotdeauna. Ceea ce-l face să se simtă deasupra lui sunt numai sărbătorile, aglutinarea anilor trecuţi, ai tinereţii şi copilăriei, când aura acestora părea să oprească scurgerea vremii, suprapunând imagini diafane, pure, sunete, mirosuri şi culori, peste ceea ce trăim acum. Bucuria ritualurilor, urmarea lor cu stricteţe ne face să ne simţim într-un acelaşi moment, situat undeva în afara vieţii de fiecare zi. Atunci ni se pare că alegem mereu între bine şi rău. În fiecare clipă alegem ceva, de cele mai multe ori greşit. Ori poate că aşa ne iluzionăm numai noi.

Dar ce mai e în sufletul unui om aflat în al treisprezecelea lustru de viaţă, încă nehotărât dacă a sosit vremea amintirilor peste el sau mai are destulă vigoare să-şi înceapă altă viaţă, între nişte alţi oameni, care, ca şi cei lăsaţi în urmă, vor de la el putere, ajutor, dragoste. Trebuie să fii foarte sigur pe tine, sau inconştient în clipa în care, sub iluzia unei alte vieţi o iei de la capăt atât de târziu. Cine-i mai citeşte azi pe bătrânii înţelepţi ai Eladei, poate nu mai bătrâni decât tine în ziua aceasta a marii schimbări? Ei sunt în preajmă. Eşti aproape, la treizeci şi trei de ani, de vârful puterii la care ajunsese Alexandru Macedon. Eşti aproape, la cincizeci şi ceva de ani de maturitatea lui Socrate. Eşti aproape la şaizeci şi cinci de ani, de nesiguranţa atâtor altora, care-au lăsat în urma lor tomuri de înţelepciune, necitite azi decât poate de studentul de la limbi clasice sau teologice.

Şi totuşi, ca şi cum timpul s-ar fi retras, aceleaşi gânduri te parcurg, aceeaşi voinţă te determină să mergi mai departe, aceleaşi îndoieli te fac vulnerabil, legând peste milenii oamenii între ei. Ceea ce a dat consistenţă ideii de nemurire a fost poate tocmai această convieţuire, în paralel, în interiorul culturii, a sărbătorilor, a tuturor generaţiilor laolaltă, pentru că un om de şaizeci şi cinci de ani e la fel cu cel de aceeaşi vârstă din urmă cu un secol, un mileniu, trei milenii, deşi pe atunci puţini erau dăruiţi cu atâta viaţă. Dar a fi contemporan cu cineva din urmă cu două mii de ani e posibil doar într-un sens al timpului, adică spre tine.

Sfătoşenia omului dintr-un sat de munte, înţelepciunea lui simplă, ancorate direct în realităţile locului îl poartă în memoria colectivă peste câteva generaţii. Apoi, pe urma aceluia rămân doar câteva pilde rememorate cu sfinţenie în prag de sărbători ale familiei, ale satului. Bătrânul de peste veac e iconarul anonim care-a îmbogăţit interiorul bisericii satului cu câteva chipuri sacre la care continuă să se roage cei de azi. Sărbătoarea egalizează vârste, egalizează suflete, făcându-le să rezoneze într-un singur fel. Acest cor pe-o singură voce e cel ce opreşte timpul, e cel ce leagă generaţii, e cel ce rămâne neschimbat peste veacuri, chiar dacă cei din urmă cu milenii se închinau unui zeu, mai multora şi nu aveau nimic cu creştinismul de mai târziu.

Satul românesc mai păstra, în urmă cu câteva decenii, pecetea ieşirii din timp. Acolo, în anonimatul lui, moartea şi naşterea apăreau firesc, chiar dacă mai conservau ceea ce azi ne uimeşte la popoarele primitive din Australia, Oceania sau de aiurea. Doar cine nu cunoaşte lumea satului poate să creadă că antichitatea s-a petrecut cândva, printre alţi oameni, de pe urma cărora ne-au rămas doar chipuri împietrite, ziduri năpădite de vegetaţie şi biblioteci de pergamente şi papirusuri. De pe urma satului nu rămâne nimic în afara unei ciudate nostalgii pe care o descoperim în clipele de reverie, fiecare. Orăşenii atinşi de vârsta senectuţii redescoperă dintr-o dată nevoia de a se retrage într-un loc mai apropiat de natură, fără să-i mai cunoască tainele ca înaintaşii lui, iar pe de altă parte caută stratul gros de pergamente ale celor ce au gândit pentru început lumea în toate ipostazele ei fundamentale, dincolo de care nu s-au mai schimbat decât straiele pe măsura noilor veniţi. Psalmul lui Moise, singurul atribuit lui la care fac apel preoţii când slujesc la căpătâiul unui mort e cel ce stabileşte anii vieţii unui om. Şaptezeci, pentru cei mai mulţi. Optzeci pentru cei mai norocoşi, după care este dată o lungă suferinţă, un sfârşit chinuit, tot mai plin de neputinţe.

În al 13-lea lustru nu se mai poate începe nimic. E o vreme a aşezării, o vreme a încheierii conturilor, a retrospectivelor, fără a mai face mari proiecte de viitor. E o vreme când, fără să vrei, ţi se schimbă natural modul de viaţă, dezlegându-l fir cu fir de ceea ce a fost. Tu, de partea aceasta a balanţei timpului, mulţumindu-i cuiva că te-a adus până aici, tânărul de cealaltă parte, urcând spre anii tăi. Tu bucurându-te de toate sărbătorile ce-ţi ies în faţă, ca nişte terase întinse sub cerul liber, unde poţi să te simţi în afara scurgerii vremii.

Bătăliile ultimului deceniu au alte dimensiuni, şi chiar dacă victoriile te mint că eşti deasupra anilor pe care-i ai şi te îndeamnă să crezi că mai ai dreptul la o bucată de viaţă asemănătoare celei ce ai dus-o cândva, vei afla că totul nu e decât un foc de paie, care luminează câtva. Poate că ambiţiile şi voinţa de viaţă, mai cumpătate acum, au răbufniri ce-l pun pe om în posturi ridicole, când o simplă privire spre deceniul trecut poate să fie de folos pentru ducerea până la capăt a proiectelor de atunci. Dar omul refuză sfârşitul, refuză înfrângerea în faţa timpului, chiar şi atunci când descoperă urmele trecerii lui pe chipul său.

Fii cu neamul vârstei tale! – ne îndeamnă înţelepţii antici – şi caută munci şi bucurii pe măsura lor. Oricine trăieşte altă vârstă decât cea pe care o are va resimţi înfrângerea ca pe o ghilotină care-i retează viaţa. Dar nu sunt puţini cei ce trec peste sfaturile înţelepţilor Eladei, mânaţi de iluzorii sfârşituri, departe de lecţiile vieţii, hotărâţi să câştige toate bătăliile ce le-au fost puse în faţă. Şi ce poate fi mai stimulativ decât prezenţa cuiva de la celălalt capăt al vieţii, o tânără sau tânăr, capabile să te determine să-ţi păstrezi tonusul hiperactiv, tânăr până la capăt. Şi regele David, bătrân şi bolnav, i-a fost pusă în pat o copilă de paisprezece ani să-l încălzească. Nimic nu s-a schimbat. Atâta doar că regele David a rămas în memoria lumii prin faptele şi nesăbuinţa lui, iar copila şi-a trăit anonimatul până la plinirea vieţii, fără să înţeleagă mai mult decât că a fost ultima dintre femeile unui mare rege.

Visele vârstelor se învârt după aceeaşi roată a timpului, fără accidente prea mari, pentru că se petrec în lumea iluziilor de noapte. Iluziile de zi arată altfel. Cineva câştigă mereu, iar alţii pierd. Poate că dacă n-ar fi fost memoria, timpul devenea un spaţiu mai uşor de cucerit de către omul rătăcitor, mai uşor de parcurs de sângele nomad din fiecare, ce nu îmbătrâneşte niciodată, ci dispare brusc, odată cu fiinţa. În al treisprezecelea lustru, dincolo de toate poveţele adunate în suflet, încă se mai poate învinge ceva din bucata de timp rămasă, doar dacă bătălia se duce pe terenul omului ajuns la anii aceia şi cu armele pe care el le ştie mânui, astfel ca fiecare victorie să aibă ceva din atemporalitatea unei sărbători.