Se pornise un vânt intens și subțire, bătea atât de aprig încât nici nu știai de unde vine. Numai în Ghiroda, primăvara și toamna târziu, când se anunța zăpada, mai văzuse așa ceva Peki. În așteptarea lui Tie, plecat și parcă intrase în pământ, ieșise în curte și în lumina tot mai puțină a zilei privea strada. Era tot mai neumblată. Curând, una după alta, domol, trecură patru  căruțe. Primele două erau încărcate cu ciubere, în celelalte  moții puneau cerealele primite la schimb, drept plată. Tie nu se vedea venind din nicio parte și se prea putea să nici nu ajungă în noaptea asta, Peki neștiind cât ar putea să-i fie așteptarea. Își aminti că Tie îi spusese odată, într-o noapte când întâmpinaseră zorii povestind, că dacă plecă și nu se întoarce într-o zi și nici nu trimite vreun semn, unde să meargă și să-i ia urma.  Și îl mai îndemnase, punându-l de trei ori să repete adresa, că dacă nu primește amănunte, să nu insiste, să se întoarcă la Ghiroda și să-l aștepte. ”Dacă o fi să mai ajungi” vorbise fără el Peki, ceea ce îl deranjase peste măsură. Sărise, cum stătea întins în pat, fără să se sprijine în mâini, direct în mijlocul odăii, scoțând un răcnet  lung, cu privirea rezemată în palme, ca și cum s-ar fi uitat într-o oglindă.

– Nu se moare așa de repede, frăție, numai teama scurtează, în mintea omului, drumul dintre viață și sfârșitul ei, Vorba asta nu-i de la mine. O știu,  și nu-i întreagă, de la unul trecut cu folos prin lume. Fusese în tinerețe  și mai încoace comis-voiajor. Vânturase toată țara… Nu se lăuda, putea dovedi oricui, mai ales când își aducea aminte de o întâmplare care încă-l căuta prin timp, că în tot ce mărturisește e doar el și cu adevărul.

Ceva avea Tie cu omul care-i spusese că numai teama scurtează drumul atât de repede dintre viață și sfârșitul ei, pentru că mereu când îl amintea pe comis-voiajor  o făcea cu o răbdarea de care, în alte împrejurări, nu ar fi fost  în stare.

– Aș fi putut să fiu ca el, că de când mă știu mi-a plăcut să străbat drumurile, dar ceva nu mi se  potrivea. Asta ca să fiu unul de primă mână, nu dintre cei care trăiesc de azi pe mâine.

– Adică, se grăbise Peki cu întrebarea, ce nu se potrivea?

– Faptul că știu ungurește, și nici cu germana nu mă fac de rușine, era un avantaj. Îmi lipsește ceva, îmi spusese când mă caracteriza, ceva cu care nu poți trăi în lumea afacerilor. Zicea că marele meu neajuns e că n-am delicatețe. Când a văzut că nu mă supără ce îmi spune, înainte de a  se duce fiecare în treaba lui,  de-atunci nici nu ne-am mai văzut, a mai făcut un gest.  Unul simplu, Peki, dar nu mi-a ajuns atâta vreme trecută ca să-l uit. Nici pe el și nici gestul!

-… Altfel nu vorbeai și acum de întâmplare. Nu, nu-i spune așa. E prea puțin!