Într-o zi am revenit, trecuse un deceniu-timpul ne toarce pe toți- și am întrebat de el. Știam că trecuse marea, dar am vrut să văd cât și cum a rămas în amintirea vecinilor, măcar.  Strada și-a schimbat înfățișarea, nu au apărut multe case noi, cum e mersul,  mai de grabă cele construite cu destui ani în urmă și-au schimbat înfățișarea. Fațadele sunt rânduite după tehnologiile de-acum, zugrăvite în culori vii, porțile au fost schimbate, pe ici, pe colo, fiecare- nu ține de vreun criteriu estetic- a mai adăugat un element. Soarele, încă, stă sus; luminează mai mult partea stângă a arterei cu nume de apă curgătoare. De vreme bună, rar vezi trecând  un om. Dar copiii unde-or fi? Strada Bega nu-i atât de strâmtă, dar după cum stau la porți  mașinile, una în alta, imaginea îți dă sentimentul ăsta, al unei aglomerații obositoare.

         O femeie a ieșit la poartă. Ține mâinile înfipte-n șold și se uită-n gol, dintr-o parte în alta, de-a lungul străzii. Nu caută pe nimeni. E un exercițiu al curiozității. Transpirată, are palmele pline de pământ, basmaua, nici ea nu-i stă tocmai bine, partea dreaptă  șorțului este prinsă-n brăcinar. O țărancă autentică. Sigur vine din grădină, are destul de lucru, dar, totuși, o întreb. ”Iauuu, lasă-mă, cere, că mi-s ruptă, scosăi ceapa. O dat Dumnezeu atât de multă ca să mă pedepsească pe mine cu lucru, care la noi nu se mai termină… Da-i bună, na, că trebuie!”  Aflu repede că nu-i localnică, a venit cu un deceniu  ani în urmă  de undeva din zona Balințului, urmându-și copiii, și mai cred că nici nu-i obișnuită cu Ghiroda. Femeia are un fel sucit de a dialoga. Nu-i place să asculte, nici nu poate fi suspectată, măcar, că ar avea și momente când este bântuită de  mărinimie. Pentru vârsta ei – o spune voluntar, șaptezeci și patru plini – are un exces de energie. E femeia care, de când se trezește și până o prinde întunericul, trebuie să miște continuu. Când o doboară oboseala, stă un pic și, imediat, tresare. Așa, obosită toată, îi ajunge să se prindă de-un fir de iarbă să se ridice. Mereu pleacă  unde-o mână nevoia.         

E o zi de luni. O las în urmă pe femeie și cum înaintez, fără să întâlnesc pe nimeni, nu am cum să întreb, tare mi-ar plăcea, cine și unde  împarte, pe strada Bega, în după-amiaza de luni, liniștea. Dar peste numai câțiva pași se prea poate să mă părăsească starea și în zadar aș întâlni omul potrivit pentru întrebare și răspuns!