Cele mai frumoase poveşti sunt cele spuse de bunici. În lipsa lor, a trebuit să le caut în cărţi.

Aş fi vrut ca tata să mă ducă mai des la micul castel al bunicului pierdut printre dealurile dintre Florenţa şi Siena.

Nimeni nu ar trebui să moară înainte de a se plimba pe drumurile şerpuite ale Toscanei fiindcă, altfel, nu va fi capabil să îşi imagineze raiul. În Toscana, mai întâi oamenii văd perfecţiunea locurilor. Pe urmă îi cuprinde un sentiment de pace adâncă. Şi numai câţiva pricep că, dincolo de imaginile mirifice şi nostalgia cu care acestea îi îmbată, se ascund taine vechi. Fiecare eden îşi are şarpele său.

Când mai văd acele capodopere ale anilor ’60, cu bărbaţi şarmanţi şi dive elegante, mă aştept să apară la un moment dat bunicul. Dacă intrai într-o încăpere plină, era imposibil ca privirea să nu îţi fugă înspre el. Era înalt, mereu bronzat, obligatoriu cu o cămaşă bleumarin deschis sau albă, sacou închis la culoare, cravată şi o batistă colorată viu în buzunarul de la piept. Nu avea nimic din şarmul actorilor italieni, aducea mai mult cu seriozitatea elegantă a lui Gregory Peck.

Prima dată când m-a văzut – cred că aveam vreo şase sau şapte ani – m-a luat în braţe şi m-a ridicat atât de sus încât credeam că îmi iau zborul. Când eram copil îmi zâmbea mereu, arătându-şi dinţii albi şi mari. Dar cu tata schimba priviri reci.

Nonna a intrat în viaţa lui cam pe când îl întâlnisem eu prima dată, după ce prima lui soţie murise într-un accident.

N-am înţeles motivele pentru care nu intrase în politică. Cunoştea atâta lume, nu doar în localitatea sa de baştină, ci în toată regiunea. Odată mă luase în oraş pentru a vizita un muzeu fiindcă îmi povestise despre familia noastră şi voia să îmi arate câteva portrete ale strămoşilor. Nu mai ştiu de ce, muzeul era închis în ziua aceea. Însă nu a trebuit decât să îl roage frumos pe portar şi imediat a apărut cineva care ne-a deschis porţile şi ne-a lăsat să ne plimbăm singuri printre capodoperele de acolo până ce a căzut seara şi obosiserăm amândoi, atât de la mers, cât şi de la vorbă.

În noaptea aceea am visat că oraşul era în centrul unei lumi imense, pe a carei hartă Florenţa noastră era doar cât o pietricică colorată pe malul unui râu. Însă ea strălucea, la fel ca alte pietricele, mai apropiate ori mai îndepărtate şi fire de lumină le uneau peste întinderile întunecoase dintre ele. Unele dintre ele pâlpâiau orbitor şi se stingeau brusc pe urmă, ca după un scurtcircuit, iar întunericul le cuprindea pentru totdeauna.

Cred că bunicul zâmbea doar copiilor fiindcă, pe măsură ce eu creşteam, zâmbetul lui pălea. Oricum, îl vedeam tot mai rar. Iar distanţele dintre întâlniri crescuseră şi ele de la luni la ani.

Îl auzisem odată pe tata urlându-i la telefon: „Nu, nici vorbă! Nu îţi va călca pe urme!”

Aveam şaisprezece ani atunci.

Şi, iată, paisprezece ani mai târziu, amândoi bunicii îşi doreau să le duc mai departe „moştenirea” pentru care copiii lor îşi doreau dureros să îi uite.