Hai să zicem că pe vremea aceea, mai exact la începutul anilor șaizeci, nu exista reportofon! Redactorul era înarmat cu un carnețel și un creion și se baza mult pe memorie. Hai să zicem că o parte din confesiunile actorilor, scenariștilor  și regizorilor intervievați de Gheorghe Tomozei într-un șir de nume ( nu doar notabil ci cumva chiar zăpăcitor), poartă o monotonie a exprimării- așa s-or fi exprimat sau poate rigorile cenzurii vremii au scos din jurnalul tipărit tot ce era mai picant și mai convivial. Totuși, rămâne mult din confesiunile lor, atât de mult încât răsfoind dosarul cu interviuri ( o carte care nu a apărut și care se pare că are un destin ciudat,încă nepublicată după periplul editorial de peste 25 de ani pe birourile multor edituri , ”Tomozei iubea filmul”, alcătuită de mine și având la bază textele poetului de pe vremea tinereții, când era redactor de film la revista Cinema, la începutul anilor șaizeci ) ne trezim în fața unor frumuseți .

Sunt multe, multe spuneri care ni-i restituie, pe cei plecați și rămași imagini și voci pe film și bandă de sunet…Am ales câteva răspunsuri la întrebările puse la începutul anilor șaizeci de poetul Tomozei unor ”mari” ai filmului românesc, aflat atunci în plin efort de coagulare, asuprit  de vremi dar și eliberat de talentul celor aleși. Scriitori, scenariști, regizori și actori, cu toții trăiau totuși un frison al nevoii de a se exprima. Atunci, cu mijloacele începătoare ale unei arte noi, dar spusele lor păstrează nu numai nostalgie ci și un fior de responsabilitate. Ca timp, ne aflăm la puțini ani după război și încă în perioada în care amprenta lumii bolșevice, a dictatelor sovietice , era foarte puternică, amenințător de puternică. Cred însă că păstrarea acestor amintiri este deopotrivă interesantă și benefică, nu doar de dragul amintirii.

Așadar iată câteva citate din declarațiile de presă ale lui Ștefan Ciubotărașu( 21 martie Lipovăț,Vaslui-27 august 1970,București), Colea Răutu( 28 noiembrie 1912 Limbenii Noi, Rep.Moldova- 13 mai 2008,București), George Vraca( 25 noiembrie 1896  București- 17 aprilie 1964 București) și Liviu Ciulei( 7 iulie 1923 București- 25 octombrie 2011, München).

Sunt fotografii din ani șaizeci și fragmente din  consemnările  redactorului, tânărul pe atunci, Gh.Tomozei :  

  Ștefan Ciubotărașu : Am iubit filmul dintotdeauna. M-am format ca actor într-un prestigios teatru de provincie, la Iaşi, am fost apoi o vreme la Arad şi, după 1945, anul în care m-am stabilit la Bucureşti, în urma stăruitoarelor chemări ale lui Victor Ion Popa, am avut prilejul să urmăresc îndeaproape eforturile pasionaţilor filmului de a realiza şi la noi o producţie cinematografică. Prilejul de a mă întâlni cu ecranul mi-a fost oferit de către Paul Călinescu. Jucam la teatru un rol în piesa Luciei Demetrius „Oameni de azi” şi, văzându-mă în spectacol, regizorul m-a chemat să dau probe pentru filmul Desfăşurarea realizat după o nuvelă de Marin Preda…

Nu prea ştiam eu (dar cine ştia?) cum trebuie stat în faţa operatorului, eram cam speriat de toate maşinăriile şi aparatele pe care le vedeam, dar pînă la urmă m-am deprins. Am urmărit creşterea, repede sesizabilă, a nivelului de interpretare a actorilor noştri. Mulţi dintre tehnicienii cu care am lucrat atunci au devenit cu timpul nişte adevăraţi artişti. Alţii au rămas (conştiincioşi, utili) simpli tehnicieni. Cam aşa se întâmplă  şi în meseria noastră. Trebuie să fii totdeauna gata să-ţi îmbogăţeşti mijloacele de exprimare artistică, de comunicare cu spectatorul şi trebuie să realizezi perpetuu această primenire, să îţi alături munca, strădaniile tale, ideii de întreg, să te încadrezi într-un efort colectiv păstrându-ţi însă, vie, propria personalitate, datele tale inimitabile. Cred că nu poţi realiza ceva trainic în viaţă (deci şi în artă), dacă nu reuşeşti să te angajezi total în bătălia cu tine însuţi. În teatru, ca şi în film, artistul nu este niciodată singur, succesul constituie rezultatul conlucrăriii, al pasiunii colective şi nu prea avem „secrete”. Şi fiindcă „ne uităm peste gard unul la altul”, avem datoria să ne ajutăm, să ne completăm, să ne continuăm. Dar nu se poate trece peste ceea ce numeam mai înainte bătălia cu tine însuţi. Ea e condiţia împlinirii.

Colea Răutu : Asta n-are rost s-o scrieţi: mulţi confraţi, unii adevăraţi maeştri, s-ar supăra. Vreau să spun că mulţi dintre interpreţi nu-şi înţeleg misiunea, renunţă la ideea că trebuie să dea viaţă unor eroi şi se interpretează până la saturaţie, pe sine.

 Până la saturaţia publicului, mai bine zis. După mine nu actorul Colea Răutu apare în rolul minerului Cutare ci acesta, minerul, omul viu şi adevărat, primeşte pe ecran înfăţişarea lui Colea Răutu. Iar pe mine, acest rol, al meu, nu mă prea ispiteşte.

 Vreau să mă identific cu personajul ales, să intru în carnea lui, să-i împrumut deprinderile şi — de ce nu? — hainele.

Când filmam în Desfăşurarea, umblam pe uliţele satului în care turnam îmbrăcat cu straiele lui Ilie Barbu: aveam o cămaşă cam veche şi o pălărie albită de ploi şi de soare, dar când apăream în mijlocul ţăranilor, în zile de răgaz, constatam uimit că nimeni nu se miră. Eram Ilie Barbu,ţăranii mă recunoşteau, puteam discuta cu ei orice, despre pământ de pildă, şi ei mă ascultau ca pe unul de-al lor. De multe ori însă, lucrurile petrecute pe ecran sunt — într-un fel — frumoase, nimic de zis, dar nu le crezi. ”

George Vraca : ”Atunci, la început, în film a fost imaginea!

Oare să fie chiar aşa? O fi ea pelicula supersensibilă, dar parcă tot gândul primează în film. De altfel, o ierarhie a colaboratorilor unui film e nedreaptă. Toţi gândesc (cu mijloacele lor): şi scenaristul, şi regizorul, şi operatorul, şi sonorizatorul, şi luminatorul, şi (iată că era să uit) chiar şi… actorul, care, rob al cuvântului (desi e vorba de imagini) e tare mândru că e mesagerul echipei de cineaşti în masa de spectator. El trebuie să-şi îndeplinească această misiune cu sforţări de gândire, în forme pline de armonie şi graţie, spre şlefuirea artei sale, căutând cu fervoare tot cee ace este proaspăt şi viu. El trebuie să se situeze la altitudinea concepţiei regizorale. Să ţintim cu încredere ţeluri din ce în ce mai înalte. Această sete de înălţime dă frumjuseţe meseriei noastre, ne înnobilează aspiraţiile.

Urăsc meschinele jumătăţi de măsură în ceea ce priveşte munca noastră, aprecierile pripite, urăsc „onorabilul” şi „corectul”, calificative care nu-l pot lăsa nepăsător pe adevăratul artist.”                             

Liviu Ciulei :    ”Să nu vă speriaţi, dar am nişte îndoieli privind natura artistică a filmului. Crează cu prea multă facilitate atmosfera, speculează prea mult aspectul fizic în dauna ideilor, a luminii, a nuanţelor gesticii umane…

 În plus, mă sperie gândul că pentru realizarea a 10 secunde de film, de artă, trebuie să trudeşti efectiv 12 ore de muncă mecanică, supunându-ţi răbdarea unor cumplite încercări. Invazia tehnicităţii ameninţă filmul. Prea multe lucruri se interpun acum între ochiul regizorului şi imaginea care trebuie filmată, ceva din fiorul iniţial din fluxul inspiraţiei e diminuat, viziunile riscă să nu mai aibă continuitate. Cred că trebuie luptat împotriva brutalei infiltrări a mecanismmelor în actul de creaţie propriu-zis. De aceea visez un film fără reflectoare, de pildă…”