Mergeam pe lângă gardul Politehnicii. Veneam dinspre Piața Bălcescu, locul din care se putea vedea buricul lui Dumnezeu. Platanii făceau umbră mașinilor parcate la semafor. Pe bulevard treceau alene biciclete cu picioare dezgolite. Îmi scuturam barba într-o parte și-n alta, hrănind ciorile. Atunci am văzut pentru prima dată Tigrul.

Auzisem de el dintr-o povestire cu dungi de marinar și paie lungi cu umbreluțe. Milan descria femeile cu tenul încins de soare, cu picioare voinice terminate în degete colorate și șlapi de bambus.

– Tigrul trăia de mult timp la marginea satului. Sala de sport era chiar în centru, așa ne-au spus la debarcarea din hidroavion. Lângă biserică, a mai adăugat Milan după câteva clipe de gândire. Asta ar trebui să vă țină feriți, ne-au mai spus. Feriți de ce? am întrebat noi. Chiar așa, feriți de ce?

Eram pe terasa Florei. Vaporașe cu turiști veseli treceau pe Bega. Bărci lungi, cu siaj spumos, brăzdau apa încolo și-ncoace. Fete cu gâtul fin și limba roșie se zbenguiau în brațele marinarilor de canal. Berile se hodineau când în halbă, când în burți. Era o viermuială de nedescris.

Milan umbla pe atunci cu o femeie de pe lângă Novi Sad. Își zicea Mira și eu mă miram permanent de părul ei roșu și coafat, ridicat mult în sus. Arăta ca un coș de rufe prea plin. Altfel, era atrăgătoare și putea să râgâie la fel de bine ca oricare alt bărbat.

– A fost baschetbalistă, acum predă sportul la o școală de fete. Ne-am cunoscut într-un turneu în Grecia. Ea purta o haină pătată. Pete de soare, pete de smoală, dungată ca o pisică, înstelată ca un inorog. I-am cumpărat o înghețată și ne-am jurat dragoste eternă.

Au mai stat câteva luni împreună. Ultima dată i-am văzut mergând alene prin Elisabetin. Ea avea pantofi de sport roșii, el albaștri. Unde călcau rămâneau urme în asfalt. Erau foarte mari și foarte înalți. Împreună puteau schimba becul din turnul catedralei fără să se ridice pe vârfuri. Apoi nu i-am mai văzut. Ea a plecat peste ocean cu un bucătar din Szeged, iar Milan a început să iubească berea nefiltrată.

– Feriți de tigru și de vânătorii de tigru, a completat tot Milan, nemaiașteptând răspunsul nostru.

Pe Bega apăruse chiar atunci un șir lung de rațe. Măcăneau, plutind una în spatele alteia, într-o formă geometrică bidimensională. Șerpuiau dibaci printre plutele pescarilor, vâslele marinarilor și chicotelile fetelor. Le-am aruncat grăunțe de bere și câteva felii de gulaș.

Mira avea ochii albaștri, tiviți cu verde. Era femeia cu privirea cea mai pură din toate privirile pure întâlnite de mine. Se uita mereu undeva în zare, părând a căuta ceva. Până la urmă avea să găsească bucătarul, dar atunci, pe terasă, încă nu știam. Milan o privea ca pe o zeiță și vorbeau mult în limba lor, râzând și scuturându-și coamele ca într-un dans de cocoși de munte. Eu nu-mi puteam lua ochii de la părul ei, ba uneori mă pierdeam în albastrul lacului din pădure, iar ea cocheta discret cu bucătarul de peste drum.

– Spaima tuturor nu era tigrul. Cu el aveau o înțelegere mai veche decât Biblia, mai veche ca Sfinxul din Bucegi. O înțelegere la fel de trainică precum Vârful Gugu într-o zi senină.

Milan se opri și scoase de la cingătoare un cuțit cu lama curbată și plăsele de culoare neagră. Îl arătă fetei și râseră ca de o amintire comună. Apoi îl băgă înapoi și își muie buzele în bere. Eu am mai dat pe gât o halbă, făcând semn chelnerului în frac să mai aducă una.

– Vânătorii, a continuat Milan, în ochii căruia se distingea deja emoția despărțirii de Mira, aveau puști cu cremene și lignit de Anina. Unul ridica pușca, altul cremenea, altul lignitul. Se uitau după tigru și, de multe ori, îl împușcau, fie în spate, fie în labă, fie în bot. Apoi tigrul îi mânca, lingându-se peste tot. Sătenii purtau sandale cu șiret violet și mănuși pentru MMA. Aveau la gât colți de morsă și fabricau răchie din flori de ștevie. Doar așa puteau scăpa nemâncați.

Milan își ridică picioarele și ne arătă șireturile violete, scoase de la spate mănușile pentru MMA, ne arătă șiragul de la gât și butelca de la brâu.

Mi-am adus aminte de toate astea pe strada Mihai Viteazu, pe care mergeam dinspre Bălcescu spre Club 21, unde voiam să rad un gulaș din păstrăvi de Bega. Nu aveam de niciunele. Nici măcar pantofi în picioare. Doar o sete cumplită și un tigru pe urmele mele.