Constatând declinul postdecembrist al poeziei, inflaţionară la o rapidă ochire, dar vlăguită, Ion Simuţ denunţase vehement, în diverse ocazii, autocraţia poeziei. Iar concluzia venea inevitabil: „nu se mai poate conta pe poezie”!, avertiza lucidul critic orădean. O literatură fără public, în era videoculturii, cu ierarhii în prefacere, acuzând ceaţa axiologică, năvala grafomanilor, boala autorlâcului, mareea versurilor proaste etc. suportă o prea-vizibilă devalorizare. Totuşi, se scrie abundent iar poetul-relicvă se încăpăţânează să existe, în pofida rezistenţei „la cultură”, a lecturii în impas, a analfabetismului TV. Categoric, poezia nu are piaţă; dar predilecţia pentru poezie şi încrederea în poezie (sau, mai exact, în puterile ei, cum zicea Alex Goldiş) n-au dispărut. Desigur, nu uităm că suntem o cultură poetocentrică, ceea ce explică multe. Încât, poezia are / va avea căutare, fie şi în cercuri restrânse (respectiv, tiraje confidenţiale), răspunzând sufleteşte unei irepresibile nevoi. Iar poeţii, sfidând vitregia vremurilor, răsar mereu…

*

         Dintr-o „promoție de nișă”, precedând valul optzecist, cum constatase Vasile Dan, vine Monica Rohan, autoarea unui volum care a stârnit deja comentarii elegioase. Fiindcă Freamătul subtil al stingerii (2019), impunând și prin arhitectonică, adunând „așchii / din opalul acestor cuvinte”, ne convinge că poezia este „un clopot de sânge”;vorbind despre o inocență traumatizată, asaltată de o lumină crepusculară, vestind, sub un „cer amuțit”, „cuibul înghețat al apelor obosite” (v. Trec mai departe). Totuși, contemplând freamătul trecerii (declinul), poeta – smerită, adolescentină, apăsată de „frica spaimei ce va veni” – pare încrezătoare în „metanul acestor poeme” (v. Nadejda). Îmbinând un dublu limbaj (suplicial și terifiant), cum pătrunzător nota Al. Cistelecan, Monica Rohan ne asigură că, în pofida adierilor thanatice (v. Despre ea), inima „lăstărește” (v. Trec mai departe) și că mai nimic nu s-a schimbat: „Eu încă mai sunt / cum eram” (v. Verigă). Avem, astfel, un bun prilej de a-i verifica spusele, examinând o devenire scutită de mari convulsii sau febre mistice, deși poeta, sensibilă, retractilă etc., cultivă în textura poemelor un ingenios montaj (nuanțe, irizări, penumbre), omagiind lumina; adică „sărbătoarea luminii neînserate”, știind că „poezia e pretutindeni”, îmblânzind „cârduri de neliniști”. Chiar dacă poetul ar fi un minoritar (cum spunea într-un interviu), asaltat de „o singurătate vastă”.

Încât, refuzând a pune în mișcare eficacele „dispozitiv generaţionist”, protejând şi impunând zgomotos – sub generoasa-i umbrelă – nume de toate calibrele, Monica Rohan rămâne o prezenţă discretă în „habitatul poetic timişorean”, constataLucian Alexiu, prefaţatorul şi editorul volumului Rogvaiv(2009). Poeta, observăm, construieşte cu vădite abilităţi regizorale adevărate ceremonii scripturale, developând sau opacizând – cu „ştiinţă” – sensurile. Debutul se petrecea în 1983, cu un manuscris premiat (Trecând printr-o dimineaţă, Ed. Facla), dezvăluind o interioritate pulsatilă, vizitată de melancolii, angoase şi, uneori, de o exultanţă râvnind comunicarea, căutând visătoria pentru a-şi tempera ori masca nesiguranţa. O fiinţă hărţuită de realitatea inconfortabilă, cutreierată de nelinişti, refugiindu-se în vis şi înţelegând scrisul ca o eliberare. Acel „pumn de poeme” aruncate pe fereastră devine un „pumn de cenuşă”; totuşi, fereastra înseamnă deschidere, un „dreptunghi / de legătură cu dincolo”. Bolnavă de solitudine, „învelită cu ninsori” (e drept, „în vis gândite”), poeta îşi divulga zbuciumul, acea năpustire a orelor „spre adânc”, împresurată de roiul ameninţărilor, când „marea muşcă din mine” (v. Oricum, timpul). Şi ar dori „o casă cu pereţi de aer” şi cu „aromă de cer”, mărturisindu-şi aspiraţia spre puritate şi transparenţă. Şi volumul următor (Scrâşnet, 1984) mărturisește gheara anxietăţii, sub flama unor trăiri tulburi. Încât retragerea în singurătate, căutarea de sine par a fi soluţii liniştitoare, cu speranţa de a „încolţi” într-o primăvară. „Neştiutoare”, „mult-vinovată”, purtând „a frigului grea haină”, dar și „zdrențele Utopiei”, Monica Rohan înţelege poezia „ca o moarte frumoasă”; ea caută curăţia cuvintelor înlănţuite, izvorând din „hăul albastru al inimii”. Înţelegem, astfel, şi pauza lirică pe care şi-a impus-o. Fiindcă, până în 1996, când se va reîntoarce la poezie (cu Dulce lumină), ea va frecventa sârguincios literatura pentru copii. Volumul amintit, „clădit din două stări”, descoperă valenţele sacrului, cuvintele de foc, jinduita seninătate; poeta caută (şi află) cărarea şi autenticitatea trăirilor: „O, lacrimă a inimii / prin care / se întrezăreşte splendoarea / cea mai presus / decât vederea cea din afară / a ochilor…” Nu poate fi vorba de o aliniere docilă, oricum tardivă, chiar în contextul exploziv al poeziei religioase, erupând după paranteza ateistă şi manevrând topoi consacraţi. Poeta e doar sinceră şi se livrează ritmic, fără rest: „O, cum fulgeră poezia / prin inima mea / ca o noapte de vară / împodobită cu privighetori”.

         În 1998 tipărea Vedere periferică, un volum eteroclit, amestecând retrospectiv ludismul cu rafinamentul textualist, catifelat, sedus de eufonie, vorbind însă tot de înfrigurarea fiinţei şi încercând a descoperi „lucirile sufletului primordial”. Dacă nu uităm că Monica Rohan îşi dădea licenţa în etnologie înţelegem de ce placheta 1000 fără 1 (2002) coagulează, pe o axă recapitulativă, un scenariu basmic; „îmboldită” de cuvinte, poeta invocă mirajul copilăriei, „sângele de zmei” dar şi hipnoza erotică, divulgată într-o „şoptire abia”. În fine, Nostalgia grădinii (2006) dezvolta, ca posibil jurnal liric, pe un ton elegiac (pe alocuri) o viziune integratoare, recunoscând presiunea devoratoare a timpului. Totul e învăluit de o lumină durernică; cu uimire şi încântare, confesiunea lirică ţinteşte un spaţiu edenizat (fetiţa, grădina, mărul, florile, valea etc.), cu „muzici tânguitoare”, plonjând – surprinzător – şi într-un deloc scorţos discurs despre literatură. Vrem a spune, concluziv, că ardeleanca fixată de lungă vreme în Timişoara, debutând în Amfiteatru (decembrie 1971), propunea prin Rogvaiv o „selecţie recuperatoare” din şapte volume fără ca ordonarea acestora să reflecte cu adevărat vârstele (cercurile) poeziei. Implicit, ale poetei. În fond, disponibilitatea (probată) de a testa varii formule nu a schimbat-o: aceeaşi delicateţe şi retractilitate, cu lungi tăceri şi explozii lirice, recunoscându-şi – fără valenţe exhibiţioniste şi strategii disimulative – vulnerabilitatea, căutând, într-o lume „dezvrăjită”, un spaţiu securizant (grădina – carte). Şi într-o vreme în care trend-ul douămiist îndemna spre dezmăţ lingvistic şi pornocultism, chiar frenezie scatologică. Or, Monica Rohan, fidelă sieşi, ne propune altceva: „Însă, / prea multă vreme n-a izbutit / să tacă / O îmboldeau cuvintele / şi, / deşi s-a lăsat devorată, / mai rămăsese doar o voce / înceată / o şoptire abia, cât o pală / de vânt / o licărire cât o pâlpâire / de lumânare / atât – prea destul / cât să adie / o rugăciune / şi să învie”. (v. pre-faţă).

         Singura ei (mare) problemă, scriam altădată, este vizibilitatea. Ocolită, ignorată, inexplicabil, în dicţionare, poeta rămâne într-o aşteptare difuză, departe de larma şi viermuiala orgolioasă a literatorilor. Altfel spus, o poetă „încă de descoperit”, cum îndemna, într-un cald comentariu, Manolita Dragomir-Filimonescu. Iar volumul din urmă, cel mai bun (după noi), suspectat de vampirism (cf. Vianu Mureșan), probează printr-o veritabilă artă poetică (v. Știrile dimineții) altitudinea acestei lirici: „Poezia, în zori, mi-a mâncat inima / și ochii ei s-au aprins cu sângele / sorbit literă după literă. / Odaia s-a luminat ca-n palma zilei dintâi. / Ramura din fereastră a înflorit / înecându-se de uimire. / Ce să zic? / Eu m-am dat la o parte, / neagră și slabă, / cu pași împleticiți în cerneala umbrei.” Monica Rohan, pornită „la vânat nori”, cu „vise în buzunare”, așezată demult „pe cale” după ce ucenicise – epistolar – sub veghea lui Geo Dumitrescu, nu (mai) are voie să coboare ștacheta.