Îmi închipuiam camera unde aveam să poposesc pentru câteva zile, burduşită cu lucruri inutile, ale cuiva ce-o ocupase înaintea mea, cu amintiri strânse şi aduse, aici, pe tălpi, pe palme, pe epiderma corpului întreg, din Urbea eternă, ori de pe unde l-au purtat paşii. Dar nu era aşa deloc. Era curată, aerată, cu ochii la soare, dimineaţa, la umbra dafinilor. Cum astrul trecea de partea cealaltă a străzii şi se ascundea în tuia, oleandrii şi laurii de-acolo desenau neaşteptate figuri pe zidurile umbrite. Când reuşea să se strecoare prin ferestrele deschise, se statornicea, preţ de timp scurt, pe pereţii zugrăviţi în alb imaculat.

Şi mi-am închipuit că-naintea mea, acolo locuise, într-un post vremelnic, o doamnă. Fusese sfătuită ca atunci când ajunge să-şi ia în primire postul mult râvnit, să se spele-n Tibru de toate dorurile de-acasă, să intre nouă-nouţă-n pulsul lumii însorite, unde nu-i durere, nici suferinţă, unde pe uliţele pavate cu pietre antice curge lapte şi miere. N-o făcuse, necrezând în inteligenţa şi-n bunacredinţă a povăţuitorului, dar fusese atentă: sub primul pod, perechi de vânturi gemene, treceau regulat şi-o înfricau. Ea nu le numea aşa: le zicea ştime din fum, cu miros de vechi, de muced, de altă lume.

De fapt ce era Tibrul, decât poate doar o Dunăre mai mică unde, pe maluri, s-ar fi putut înălța corturi nomade — şi chiar încercaseră unii să se aciuiască, chiar înnoptaseră de vreo două-trei ori — ca apoi să fie pieptănate de câte o razie a carabinierilor. Rămăseseră rare, vreo patru, cu distanţe foarte mari între ele, doar din cele încăpăţânate, branşate la viaţa apei, la reflexele luminilor în undele frânte, la aburul adâncurilor.

Memoria ochilor înregistrase, vie, schimbarea apei, albastră, argintie, încreţită, netedă, iar unduită.

Aici, lăcomia şi vanitatea încetau: victorioşii coabitau, parteneri de nădejde în a înfrunta ordinea urbei. Se vegheau unii pe alţii cu atâta ardoare în ideea că, dacă numai unul ar abandona lupta, grupul s-ar subţia şi, cu el, pielea acoperământului ce-i ţinea uniţi. Aveau o miză? Se pare că da.

Chiar dacă viaţa corturilor ar fi părut animată, uneori vizibil însufleţită de obiceiuri aduse din străfunduri de alt continent, putea fi mereu străbătură de singurătate şi de tristeţe. Doar apa şi numai apa nu le-ar fi adus spor de linişte. Periodic, în imaginaţie și nu doar, soseau şi plecau corturi. Noii veniți se integrau rapid în norme create ad-hoc, preluau obiceiurile, pândeau prin perdeaua de primăvară verde, de vară cu floarea-soarelui, de toamnă cu vagoane de frunze, în spirale largi, de iarnă ploioasă. Corturarii erau într-un fel liberi, împăcaţi-neîmpăcaţi cu soarta. Puteau oricând să se adune, să-şi arunce coroana de spini, să-şi pună pe creştet antenele de gheaţă ale munţilor ori cercul de ochi de maci şi albăstrele. Corturile nu puteau fi oprite de nimeni să ofere găzduire celor alungaţi de bastoane. Puteau hotărî: numai lupii după vânat n-au ce căuta în corturi, ei nu cheamă ploaia, nici fauni nu sunt.

 

Roma e şi mai veche. La lumina zilei, dar nu în zori, că în via strălucire de primă oră n-am văzut oraşul, la Fontana di Trevi, aruncăm altă monedă, ca și de astă-dată, să ni se-mplinească dorinţa. Cred că picând peste alte monede, năzuinţele se împreunează, se amestecă, nu se mai aleg. Sau când se goleşte bazinul spre curăţare, adunate, nu se mai păstrează vraja.

 

Azi, Roma e mai atentă ca oricând. Pescăruşii Tibrului s-au ogoit. N-au mai rimelat scamele norilor. Poposesc, parcă de când lumea, mereu alţii, pe creştetele statuilor ca şi cum asta le e înţelegerea cu istoria.

Termini. Peroane multe. Singure, cu linii paralele, ferme, cu oameni singuri. Parcă mai singuri decât oriunde altundeva în lume! Unde se duc? Tot într-acolo, chiar dacă vremelnic au şi alte trasee. Fug de ei, de alţii, de Ursită, de arşiţă, de părul rar al toamnei, de cel alb al iernii. Pintenul vremii îşi face datoria până la ultimul dinte, trecut des prin flori de cireş, prin raze de soare, prin roze, prin frunze, prin spini.

 

„Câte un tren pentru fiecare” ar fi sloganul întoarcerii. Dar nu-i aşa. Trenul — luat greşit, la Florența, unde am fost sărbătorite într-un palat cu admirabile fresce baroce — e al multora, unul de noapte, cu fanioane negre, fluturate de-o săgeată a timpului. Noi, în el, el copleşindu-ne cu linia lui neabătută. Eşti, în pântecele trenului, într-un fel protejat, în altul vulnerabil faţă de ce duce afurisitul, spre a face legături între lumi, suflete, culturi.

 

Trenul în sine e o lume pe roate, care poartă, indiferent de naţie, felurite personalităţi şi caractere, un loc unde se întretaie multe limbi. O casă comună, încăpută în unul sau mai multe vagoane, ce aproape îi uniformizează, pentru o vreme, pe toţi locatarii săi. Chiar dacă, la început, sunt percepuţi ca distincţi, chiar dacă se regăsesc în grupuri de interese, de limbă, de cultură, în vagonul restaurant nu-i mai distingi, nici prin felurile de mâncare, nici prin servirea destoinică și egală a garsonului.

Drumul de noapte, uniform, fără urcuşuri şi coborâşuri, are asupra oricui „starea analogă cu somnul”, ochii nu-i reproduc pe retina ostenită nimic altceva decât imagini chemate din subconştient. Asta te ţine într-o stare de letargie, dar câte o mică zdruncinătură şi o fluierătură puternică te fac să fii atent în jur la tovarăşii cu care împarți spaţiul vagonului. Voiajorii se schimbă mereu, controlorul își face datoria tăcut, gentil.

Lângă tine, atingându-te, e cineva cu haine curate, dar ce gânduri are?

Bărbatul de lângă ea, are o figură comună: nu-i dai o vârstă, nu-l încadrezi în nici o cultură, o meserie… Acest tăcut vecin n-are bagaje — şi din astă pricină îl bănuieşti c-o poate lua dintr-o clipă-n alta la sănătoasa — poartă haine de şantier, destul de ponosite, tălpile ghetelor sigur au în rizuri pământ, iar mâinile, care cel mai adesea ele recomandă originea unei persoane, sunt mari şi noduroase. Dar ai păţit-o de multe ori şi morala e că nu e bine să judeci oamenii după anumite criterii fixe.

Pata de culoare pe care o pune mersul cu trenul s-a mai estompat, e ca o cerneală ce se impregnează şi se difuzează rapid într-o hârtie poroasă. Îmi pare rău că am întârziat cu ea. Ar fi putut fi strălucitoare, de-o prindeam atunci, într-o lumină purtată ca o făclie dinspre Florenţa scăldată în soare, apoi, în lumini puternice din vitrine elegante, mângâind milioane de turiști privilegiați.

 

Trenul e şi o galerie suprarealistă, itinerantă; tablouri mişcătoare, animate de viaţa locomotivei. Tablourile au mâini, transpirate de emoţie, arse de febre ascunse, uscate de bătrâneţe sau pline de vigoarea tinereții, poartă verighete, valize, suveniruri cu colivii de papagali, moşteniri împăturite în testimonii, fleacuri, cadouri ieftine ori nu. Au şi picioare încălţate cu pantofi de pe tălpile cărora nu poţi lua amprente.

Tablourile trenului, erup spre înafară, spintecă necontenit cu urme de roţi, cu fâșâit de metal, cu scrâşnet de frâne nepuse la timp spaţiul incomensurabil al nopţii.

Dacă n-ai ceas, eşti rătăcit în timp. Doar câte o luminiţă punctează condescendent trecerea trenului. Ea e de întâmpinare, statornică, pentru fiecare convoi ce se prelinge pe sub ochiul veghetor, nelipsit la trecerea vremii, a destinelor.

Iar gara, ah, da, gara, arie întinsă de treierat timpul, aduce şi adună în sine pe toţi refuzaţii urbei şi-şi anvelopează cu trupurile lor, pentru noapte, zidurile. Visurile lor trec dincolo de cartoanele care-i aşteaptă, dincolo de culcuşurile încropite, dincolo de puţina intimitate pe care o mai au chiar și locuințele confortabile și curate ale unora. Trupurile, cât le permite visul, de-a lungul cetăţii de adunat şi distribuit călători, se strâng şi se destind şi-i găseşte dimineaţa mereu nelămuriţi încotro s-o ia. Hotelurile, pensiunile sunt pline până la refuz. Lumea asta nu se mai satură de călătorit, de acumulări, de a lua cu sine cât mai multe imagini memorabile din orașul plin de splendori antice și ultramoderne, prin care, asta da, e sigur, trec mai departe spre alte stări!

Iarna, trenul e precis o turmă de reni ce pasc pe calea de fier, flancată de copacii desfrunziţi, de case cu ferestre oarbe. Salută viaţa din mers şi-şi vede de drum. Dar, acum, e toamnă blândă, aurie, dincolo de umbrele nopții.

Şi drumul trenului e mereu pingelit, când tălpile dau semne de uzură şi au căputele cusute, când cedează…

Vara, trenul poate fi o oală sub presiune. I-a apucat pe oameni, mai abitir ca altcândva, dorul de ducă. Se autoamăgesc, să nu-i găsească „dânsa cu coasa” (aici moartea) şi să-i facă polog.

El, în scaun cu rotile, a venit să vadă Cetatea, Colosseul. Sau poate doar ea, însoţitoarea-soţie, însoţitoarea-menajeră a dorit să vine aici şi de aceea l-a luat şi pe el. E încrâncenat cum stă acolo, vaccinat, dar fără vindecare, de-o durere care-l macină, dar îl ţine în viaţă. Să ispăşească poate vreo greşeală ce din greşeală a căzut pe capul lui.

E scorţos, nimeni nu-i intră în voie, amorţit în neputinţă sa de a fi normal, şi normal e să te poţi strecura pe picioarele tale prin viermuiala străzii. Ea e mai de-o parte, în faţă-i, conectată viu la tumult.

Cum insist cu cercetarea asupra lui mă priveşte o clipă. Atât, cât ai atinge un gong, c-o tristeţe fără margini, şi se abandonează, mai departe, acelei acceptări a sorţii.

Dar ea are alte drumuri, nu obligatorii, însă necesare. Drumul cunoaşterii, cel mai important, şi el, în noapte, cu străini. O poartă amorţită, abandonată, în neştiinţă unde se duce. Nu-i mai pasă! A apucat-o o lehamite de toate, de insensibilitatea omenească, de lipsa de camaraderie, şi n-are cum ieşi din starea asta. Când s-a sensibilizat într-atâta, încât o doare fizic durerea lumii? Şi e sigur că n-o poate duce cât e de mare!

 

Acum, alt drum de noapte, cu clipuri luminoase, care trec în fugă pe lângă noi sau ne trecem noi pe lângă ele, drum ce nu se mai sfârşeşte. Când autobanda ne „abandonează” pe banda de decelerare, se presupune că nu mai e mult până la locul de popas, unde vom parca și vom cina.

Apoi, trecem prin „furcile caudine” şi, răzleţ, câte-un cuvânt românesc mă face să devin atentă la o eventuală explicaţie, care e tardivă, trunchiată, aproape nefolositoare. Munții se întrevăd în desimea nocturnă. Serata de ales nivel de la Accademia di Romania încă ne stăruie în minte.