Pe femeia de care tocmai mă despărțisem nu avea rost să o întreb de veteran. E venită aici și, după cum se arăta, nu e o curioasă din fire; din curte cred că iese rar, cel mai mult timp petrecându-l în grădină. Dacă l-ar fi văzut trecând pe sub fereastra ei  pe veteran în tinerețe, sigur ar fi întors capul după el sau măcar și-ar fi bucurat privirea cu feciorul înalt, bine legat, blond și cu ochii albaștri, cu vorbă blândă și fire docilă. Îmbătrânise definitiv când l-am întâlnit și nu știu de ce, la el acasă fiind,  de pe banca pe care stătea toată ziua. cu calmul său de neatins de nimic și de nimeni, a predat o lecție desăvârșită despre împăcarea cu sine. Dar asta o poate face numai omul cu viață plină, mai ales cel care știe să pună preț și pe bucurie și tristețe. Și odată ajuns către capătul drumului,  trăiește împreunat cu adevărul. Oricare ar fi el. 

         Veteranul vorbea rar, însă cu plăcere, unde avea  dubii, că doar trecuseră atâtea decenii de la întâmplare, se oprea. Refăcea în gând sau, mai de grabă cu ochii minții, locuri, chipuri, auzea ce numai el știa. Când se ducea mai mult în tăcere, slobozea un oftat subțire. Pe care-l controla atât de bine, nu voia să i se ghicească starea și, oprit unde el a vrut, înainta în mărturisire. Cu voce egală, ton scăzut, cuvintele se duceau cum  le slobozea, se așezau exact acolo unde rămăsese cu adevărul pe care el îl trăise.

         Venise acasă de pe front. Tânăr și învins în toate dorințele. Când s-a apucat să ridice casa, unde acum stăm de vorbă, zice, a pornit-o din nevoia de a avea, se căsătorise, o familie la fel ca și cea în  care crescuse. Cu toată strădania, că veteranul a făcut tot efortul să viețuiască-n împlinire, ceva nu i-a ieșit. Dar nici măcar pentru asta, este vorba de o pierdere iremediabilă, nu s-a răzvrătit. A zis că dacă a scăpat cu viață după patru ani de război- într-o zi i s-a arătat și sfârșitul- pentru nimic nu-l poate mânia pe Dumnezeu. Povestește ziua, intrase bine-n noapte, când a văzut cât de nefiresc de repede se moare, chiar și la douăzeci și ceva de ani. ”Atunci, dacă respectam regulamentul, muream și eu, ca și Petre, un camarad din Caraș. Am uitat comuna de unde se trăgea. Amândoi eram ”pionieri”, la geniști, primisem ordin, fiind deja noapte, să umplem rucsacurile cu grenade și să ne apropiem cât putem de inamic, să-l atacăm. Nu era pentru prima data, dar în misiunea aia, că eu tată viața am fost ascultător, n-am respectat ordinul. Cum știam că ajungeam și treceam de linia întâi, unde aveam mulți prieteni, nu doar slovaci de-ai mei, mi-am burdușit rucsacul cu țigări. Na, bun, asta a fost, am plecat. Petre, camaradul, cumva și prieten, mi-a zis că nu știe de ce îl neliniștește ceva, Era tare speriat, ca niciodată, că noi doi am mai dus împreună misiuni. Bun. Mi-a zis să stăm undeva retrași, să fumeze o țigară. Eu n-am dohănit. L-am ascultat, că mare grabă nu aveam. Noapte pe front mai e și liniște, nu mereu, dar mai este… ”