In memoriam Aurel Turcuș

Cu unsprezece ani în urmă, în 2011, Aurel Turcuș a publicat un volum de poezie (Cu durerea pre durere călcând, Editura Eurostampa, Timișoara), în care este consemnată (și decantată), la cote estetice și ideatice impresionante, o mare experiență existențială: iminența sfârșitului. Poetul traversase câteva episoade spitalicești, dar cu seninătate, cu împăcare. Țin minte că l-am vizitat, într-o zi de duminică. Nu era în salon. Un bolnav mi-a spus că se află la liturghia ce se oficia în Biserica din preajma Spitalului județean. Acolo l-am găsit, într-adevăr, și am rămas împreună până la încheierea serviciului religios. Apoi, l-am condus până în holul spitalului, la lift. Era foarte încântat de înfățișarea Bisericii. Repeta că intenționează să vină mereu aici, la slujbă. Cum se știe, în 26 martie  2012, scriitorul Aurel Turcuș s-a mutat la Domnul.

Tema volumului (dar şi imboldul, motivaţia scrierii lui) este suferinţa. Suferinţa fizică şi, mai cu seamă, suferinţa morală –ambele având, ca suport ontologic, dureroasa confruntare dintre impermanenţa fiinţei fizice şi eternitatea conştiinţei. Suferinţa este, cum bine şi dintotdeauna se cunoaște, consubstanţială şi coextensivă existenţei, dat fiind că omul nu este un trup statornic, ce ar purta în sine un grăunte de duh, ci, dimpotrivă, un inefabil grăunte de spirit, ce târăşte după sine, de la naştere la moarte, povara unui trup trecător – cu creşterea, înflorirea, maturizarea, declinul, degradarea şi descompunerea lui, la soroc, în elementele din care  s-a alcătuit. Mintea, atunci când e dezbărată de ignoranţă, duhul, admiţând că e treaz, contemplă şi înţeleg acest periplu, îşi asumă nemila lui, caracterul lui imperativ, nădăjduind în eliberarea, în iluminarea pe care le-ar putea prilejui sfârşitul straniei călătorii. Există momente şi împrejurări privilegiate, ce obligă eul să ia cunoştinţă de sine, să se întoarcă, de la suferinţa oarbă, în trup sau în afect, la întrezărirea, fie ea şi tulbure, a esenţei, a permanenţei Spiritului, dincolo de efemeritatea fiinţei individuale. Boala, inerentă vieţuirii în trup, este o asemenea circumstanţă. Boala, harnică generatoare de suferinţă, precipită şi intensifică, uneori până la paroxism, conştientizarea, de către cel lovit, a condiţiei sale, a condiţiei umane, în general.

Un asemenea proces pare a fi avut loc în salonul 848 al unui spital (nu importă dacă real sau doar închipuit). „Cu durerea pre durere călcând”, Aurel

Turcuş transformă zbaterea fizică şi morală în dezbatere lăuntrică hiperlucidă, comunicându-ne, apoi, în registru lirico-metafizic, rezultatul unui atare demers. Suferinţa nu este doar trăită, ci şi gândită, asumată intelectual şi imaginativ. Ea apare astfel drept o cale regală a cunoaşterii de sine, a cunoaşterii semenilor, a cunoaşterii ambianţei şi – nepreţuit câştig – a cunoaşterii lui Dumnezeu. Pe această cea mai de sus treaptă, unde perspectiva se schimbă radical, trupul chinuit, oricât de prezent prin semnalele sale, prin simptomele sale, nu mai ocupă, totuşi, prim-planul preocupărilor, contează incomparabil mai puţin decât înainte. Cel care suferă, acum, scrutându-şi, necruţător, poticnirile şi abaterile de la porunci, este sufletul, maladiile somatice devenind – prin suferinţa ce răsare din ele– un declanşator de înţelepţire: „Fie voia Ta, Doamne,/ în sufletul meu/ şi în trupul meu;/ miluieşte-mă pe mine,/ nevrednicul,/ şi dă-mi marea putere,/ ca, sub Cele Bune,/ să înfrâng răul,/ până când piere!”

Modelul inegalabil al suferinţei absolute, totale, este Iov: „Sufletul meu este dezgustat de viaţa mea.Voi lăsa să curgă slobodă tânguirea mea şi voi vorbi întru suferinţa sufletului meu” (10, 1). Iar reacţia cuvenită celui aflat în tulburare ni se dezvăluie în Psalmul 49, 16: „Şi mă cheamă pe Mine în ziua necazului şi te voi izbăvi şi Mă vei preaslăvi”. Dialogul Creator – făptură se încheagă numaidecât, aşa cum un alt Psalm – 40, 4 – ne arată: „Eu am zis: «Doamne, miluieşte-mă; vindecă sufletul meu, că am greşit Ţie» “.

Acesta este cadrul general în care se înscrie, ideatic şi estetic, poezia volumului (să se vadă, spre exemplu, Motiv de psalm, 1 – 10).

Înregistrăm, aşadar, mai întâi, invocarea puterii divine vindecătoare („Cer Domnului colacul de salvare”), izbăvirea fiind dorită, în primul rând, cum afirmam anterior, pentru partea nevăzută a fiinţei (nu, neapărat, pentru cea văzută, întrucât, acum, la ceasul clarificării cu sine, la vremea trăirii în duh, toate cele ale materiei şi-au dat în vileag natura iluzorie, înşelătoare):

„Vindecă-mi, Doamne, sufletul/ de boala grea şi lungă/ fără lumescul leac!/ Zace în lacra inimii/ pe aşternutul mucegăit,/ clipita părându-i un veac”.

Apoi, înţelegerea a ceea ce înseamnă adevărata vindecare, tămăduirea metafizică, redobândirea, de va fi cu putinţă, a chipului şi asemănării, pierdute atunci, la căderea adamică, şi rămase tot pierdute, mai târziu, prin propria rătăcire.

Într-o asemenea optică, eliberarea de boală (în sens generic) este, înainte de toate, împăcarea cu Dumnezeu: „Cu Domnul împăcat – supremă fericire!/ uitând că Lumea-a fost ostilă-adeseori,/ ori că părea din când în când mai bună,/ să nu-ţi fie totuna: dacă trăieşti sau mori”.

În fine, întreaga iconomie a vieţii (a celei lăuntrice şi a celei dinafară, curente) este ghidată de Sorocul Judecăţii: „Cu trupu-mpuţinat de boală/ şi sufletu-n evlavie, sporit,/ Bătrânul Înţelept în zori se scoală/ şi-şi pregăteşte ziua de trăit”.

De la înălţimea acestei înţelegeri („cel mai important adevăr: Taina lui  Dumnezeu”), timpul (copilăria paradisiacă, petrecută sub un cer hristic: „Eu

eram, într-adevăr,/ păstor de nori,/ prin spărturile cărora, mă întâlneam,/ între fulgere,/ cu îngeri binevoitori”, cf. Filă din cronica prunciei, 1 – 5), prezentul individual sau social (Cântec valah I – II, Motiv de psalm 5), proiecţiile în viitor (Sorocul Judecăţii, La capăt, Filă din cronica atemporală) îşi reierarhizează valorile, totul, absolut totul, fiind judecat şi luminat, până la nuanţă, până în măduvă, de slava divină: „Acum,/ tot ce-am ştiut/ timp de o viaţă/ e-n van…/ N-aş avea de ce să mă plâng./ Mi-e destul că încă mai pot/ să îmi port/ de pe-o zi pe alta/ Crucea/ de pe umărul drept,/ de pe umărul stâng”.

Clipa de faţă chiar – situarea insului contemplativ la răscrucea dintre spaţiu şi timp – face un salt miraculos în veşnicie şi nemărginire, punând în mişcare, umanizând, fragmente de peisaj urban, neînsufleţit: „La etajul VIII din spital/ privesc oraşul – / imensă grafică,/ desfăşurată jos/ de pe un invizibil sul/ din crucea zării.// Privirea-mi este-ademenită-n/ depărtare/ de vechiul Turn de apă,/ părăsit/ şi ars de amintirea/ curgătoare-a apei.// În panoramica/ imagine urbană,/ neliniştita speranţă/ mi-o sprijin/ de Casa Apei/ pustiită/ între Cer şi Pământ/ rugându-mă Domnului/ ca Turnul/ să îmi soarbă din piept/ rătăcita apă pulmonară.// Acesta,/ dintr-o dată, se înclină,/ umanizându-se/ cu câteva grade/ spre prăbuşire;/ astfel se leapădă,/ cu toată bunăvoia,/ de stearpa lui/ perfecţiune verticală…”

Nădejdea, deci, pentru suflet, pentru trup, se află în puterea Creatorului. Dragostea (şi ea trăire şi virtute axială) se îndreaptă, desigur, spre Dumnezeu, dar, aşa cum ni s-a poruncit, şi spre semeni; „Mă supun/ îndemnului Domnului:/ Iubire de semeni/ şi-adâncă iertare!…”

Cât despre credinţă, acesteia şi puterii ei nemărginite li se dedică, la finele volumului, un imn, pe care-l reproducem în întregime, drept încheiere (şi încununare) a modestului nostru comentariu (ce nu are pretenţia, nici măcar intenţia, de a fi critică literară, cu toatele rigorile ei, ci se limitează a glosa, pornind de la o carte de poezie, în marginea unui dat existenţial de neocolit – suferinţa): „Prin credinţă – spunea Anacharsis – / moara de vânt macină fără vânt/ moara de apă macină fără apă/ se ridică de jos copacul cel frânt/ mânzul devine Pegas în iapă/ râurile se întorc la izvoare/ umbra capătă trup cu viaţă/ stelele fixe ajung călătoare/ iasca înmugureşte focul îngheaţă/ mările seacă munţii se preschimbă în muşuroaie/ cărarea se-ncheagă fără pas fără roată/ din pietre curge apă şiroaie/ într-un ciob poţi avea lumea toată”.

Iată, prin urmare, cum se desenează drumul de la chircirea iniţială în suferinţă trupească şi tânguire (egocentrismul durerii), la cunoaştere, la autocunoaştere, la descoperirea Creatorului şi la redescoperirea creaţiei, la împăcarea-vindecare, la beatitudinea expansiunii cosmice, la glăsuire cu intonaţii psaltice. Iată cum se iveşte, limpede, calea de la eul închis în sine (egoul), la eul generos, înduhovnicit. Iată, scurt vorbind, drumul de la suferinţă la fericire (atât cât e posibilă aceasta în lumea perisabilităţii, a nestatorniciei).

Ne este frică de moarte fiindcă nu știm cine suntem. Și, se pare, nici nu vrem să aflăm.

Precum ne învaţă cea de a zecea „definiţie” a Fericitului Diadoh, Episcopul Foticeii: „Definiţia desăvârşitei desfătări în Dumnezeu: a socoti bucurie  tristeţea morţii”.