Dintr-un colț de răsărit, de după o cușmă de munte, se ivește, plutind cătinel, o umbră de norușor aproape ireal de pufos, iar ochii lui Robert rămân agățați de conturul acela, care, în mișcarea lui lină, ia formă de înger. Ajunge deasupra coșului de la odaia unde se afla lăuza și nou născuta. Se oprește. Întinde aripile, ca un scut de apărare. Din vârful celei drepte, încep a se prelinge, fir întins și subțire ca de mătase, picuri strălucitori de ploaie. Ploaie de aur. Trei se așază tihnit pe fruntea copilei, care tresare scurt și zâmbește-n somn.

În acele momente, întreaga suflare a încremenit. Inclusiv străjerii. Unii chiar au picat în genunchi, aruncându-se cu fața în țărână.  Ceea ce li s-a arătat era de neînțeles. Era de rău? Era de bine? Îi cuprinsese spaima. Nu au avut răgaz să gândească nici de doi bani, altfel ar fi priceput că un înger nu putea fi ceva de rău.

Cine știe cât ar fi rămas astfel, dacă un cârd de ciori nu ar fi găsit cu cale să le treacă de o palmă pe deasupra capetelor, cârâind de mama focului.

– Ciori! Cioara e semn de iluminare. Prin urmare, nu vă temeți! Prințesa noastră va avea înțelepciune și darul prevestirii.

– Dacă zice Baba, negreșit așa fi-va.

Ca și când ar fi vrut să confirme acest adevăr, una dintre ciori se cocoață în vârful unuia dintre turnurile de veghe.

”Ia te uită la aceștia, își râde-n gușă. Ditamai soldățoii morți de frică la un cârâit de cioară. Și mai vor să fie socotiți vitejii vitejilor. ”

– Cra! Cra! Cra!

            Un cuc, trimis de soața-i în misiune de spionaj, pentru a găsi un cuib străin unde să-și scoată și să-și părăsească progeniturile, ca o mamă denaturată ce se afla, cucul percepe gândul ciorii, gând care nu-i tocmai pe gustul lui.

– Heeei tu, aceea! Cu-cu! Mai sunt și eu pe aici. Te-am auzit. De ce ești atât de nedreaptă? Cum poți gândi astfel? Aceștia-s războinici adevărați, nu păpuși umplute cu cârpe.

– Uite că pot. Nu vezi cum stau și se uită că vițica la poarta nouă? Ce, n-au mai căpătat semne în viața lor? Ce se miră așa?

– Poate că n-au primit. De unde știi tu?

– Măcar din vreo veste-poveste și tot ar fi trebui să aibă idee. Dar văd că nici tu nu prea ai multă glagore-n cap. Oare de ce mă mir?! Doar voi, cucii, vi-s în stare să vă lăsați copiii orfani, să crească-n cuib străin, din mila altora. Numai voi și oamenii! Pfui!

De pe o altă creangă le ascultă disputa și îi privește înțeleaptă, cu ochii ei rotunzi și foarte strălucitori, o bufniță. Înțeleaptă, așa cum le e întreaga stirpe, tace, dar gândește.

”Nu degeaba zeii ne-au socotit pasărea înțelepciunii. Dacă păunul a fost pasărea geloasei Hera, regina zeițelor, soția lui Zeus Olimpianul, puternica, viteaza, dreapta și neînduplecata Atena a avut drept talisman bufnița.  Oamenii, însă, ca oamenii. Se sperie mai mult de cine nu trebuie, decât de cine trebuie. Cred despre noi, bufnițele, că le prevestim moartea. Aiureli. Se omoară ei între ei, ca niște troglodiți. Eu, nici să mă tai, nu-i pot înțelege de ce o fac. Pământul acesta le oferă tot ce le trebuie, dar ei tot nu se satură. Se bat și se omoară. Ce-or fi crezând că pot câștiga în afară de o moarte înainte de vreme, ori o viață schilodită atât pentru ei cât și pentru alții?! … Mai bine pun punct unor astfel de gânduri, căci-s tot de pomană. Oamenii nu că nu pot să priceapă, nu vor. Degeaba le spui! Degeaba îi înveți și le explici!”

– Hei, voi, de colo! li se adresează celor doi. Nu mai bârfiți. Acesta a fost un semn al Proniei. Al Marelui Univers. Prințesa Mafalda va avea un mare har pe lume. Și chiar dincolo de ea.

Zicând, își rotește o dată ochii cu prestanță și-și ia zborul greoi și calm, lăsându-i pe ceilalți doi înaripați cu ciocurile căscate a mirare.

În vremea aceasta, Îngerul-Nour s-a contopit cu Bolta, iar oamenii încep a se dezmetici.  Mai cu  greu, dar, într-un sfârșit, își adună mințile. Cu fărașul, dar le adună.

Robert își revine primul.

– Oameni buni! După cum ați văzut cu ochii voștri, acesta nu a putut fi decât Semn Ceresc. Să mulțumim împreună!

– Doamne ajută robilor tăi!

– Doamne ajută!

Din întreaga mulțime de piepturi ostășești și nu numai, izbucnesc puternic vorbele rugii, precum bătaia celui mai mare și greu clopot din bronz, aflat în turla cea înaltă a bisericii, după care își fac cu toții o cruce mare.

Pe cărarea dinspe castel, slujnicele veneau cărând coșuri pline cu merindele cerute.

– Acum chiar a venit vremea, continuă regele, să treceți la ospăț. Să vă umpleți burdihanurile cum se cuvine, la fel cum făceau și soldații lui Darius cel Mare. Lipii coapte pe scut vreți, lipii pe scut veți avea.

– Darius cel Mare? se apleacă nedumerit unul dintre soldații mai tinerei, la urechea ortacului pentru care nutrea respect, cum se cădea să aibă pentru cineva mai copt. Tu știi cine-i ăla?

– Am auzit pe dascălul feciorului fostului stăpân, cum îi povestea din istorie. Darius a fost un mare rege și luptător, cu victorii la care li s-a dus vestea peste veacuri. Țin minte că-i zisese copilului, cum că ar fi trăit înainte de Hristos, cândva pe la anii 500.

– Al cui rege?

– Nu crezi că ceri cam prea multe? De unde să știu eu? Nu-s vreun învățat.

– Am crezut c-ai auzit de la dascălul ăl de l-ai pomenit.

– Că n-oi fi avut altă treabă, decât să casc urechile la învățături despre istorie. Cam ce crezi?! Iaca, ce-o trecut pe lângă mine, dacă s-o-ntâmplat să rămână. Pfui! scuipă într-o parte, a dispreț. Eu am învățat să lupt. Asta-i treaba mea. Nu farafastâcurile stăpânilor.

– Bine, bine, am întrebat și eu. Da’ să știi că mie-mi place să învăț și să știu multe. Nu cred că, dacă-s soldat, trebuie să fiu neapărat neștiutor.

– I-auzi la mucea, unde-i zboară capul. Vezi, mă, că de stai cu el prin nori, ți-l înghite balaurul. Ha, ha, copil necopt.

– De ce mă faci necopt? Îmi place să știu. Și vreau să știu.

– Doamne apără-ne, Doamne! Ăștia de acuma au luat-o razna de tot. Nu-și mai cunosc lungul nasului. Auzi la el. Vrea să știe! Pfui, blagoslovește omul încă o dată, tina de pe jos.

– Apoi, aflați de la mine, se bagă un altul în vorbă, că despre un fel de lipii ca acestea, coapte pe scuturi, scrie Marius Porcius Cato, tot cândva demult. Doar că zice că erau presărate cu ierburi aromate și cu miere.

– Ia uite de unde-a răsărit învățatul!

– Fugi d-aici! Nu mai scorni, doar de dragul de a te da mare, că nimeni nu te crede. De unde să știi tu de ăsta, cum ziceai că-i e numele?

– Uite că știu. Stăpâna mamei mele nu a putut avea copii și m-a îndrăgit mult în copilărie. Îi plăcea să mă știe pe lângă ea. Se juca cu mine și îmi citea din cărți. Așa am învățat și a rupe cititul. Ca să știți. Citesc și scriu ca un grămătic.

 -Măi, să fie?! Atunci, ca cauți aici? Cum de nu ești vreun scribălău într-o canțelarie, ori vreun popă, ceva?

– Când m-am mai înălțat, stăpânul a văzut că-s zdravăn de boi și m-a luat soldat. Asta a fost să fie. E bine?! Acum, că ai aflat, nu mai mori prost.

S-au apropiat unul de altul, cuprinși de furie, înfruntându-se. Se priveau scăpărând scântei și alta, nu.

Dacă nu ar fi sosit chiar în acel moment muzicanții și dansatoarele, s-ar fi luat la bătaie, încăierându-se precum doi lupi turbați. Ar fi ieșit urât rău. Amândoi erau puternici ca niște bivoli.

*

A fost o noapte de pomină.

Când dimineața a început să se strecoare printre negurile nopții, în curte mai clipeau obosiți câțiva tăciuni. Ici și colo, proptit de un butoi răsturnat, dormea câte cineva, expunând vederii o față tâmpă și mulțumită. Vreo câțiva au dat să se ridice cu greu, gemând, înțepeniți de pe urma somnului adânc pe pământul tare. Scuturau capete grele de oameni mahmuri.

(Fragment din romanul cu acelaşi titlu, aflat în lucru)