Ai nevoie de trei.
Un început de primăvară
lină şi caldă
să nu întrebe nimic.
De fulgerul de mai, noaptea,
pe neaşteptate, luminând adâncul
întrebărilor tale.
Şi-n urmă fulgerul
alunecând între tâmplă şi gât
testamentul unei nebunii trecute.
Fiecare
îşi închide durerile
cât un sunet de flaut
prăvălit pe coapsa atingerii.
* * *
20 de trandafiri
în palmele cu pielea albă,
de flăcău curat,
aduşi cu avionul
din Bucureştiul unei ţări acoperite de ape.
La fel ca şi obrajii mei,
era prin *68…
mult mai îmbujoraţi
mai speriaţi
de cei şapte ani diferenţă.
În şosete, în spatele mamei
mi-era teamă de ce se va întâmpla.
Bunica:
„Lasă, că-i de pe la noi!”,
Şi două păpuşi de ciocolată
o fetiţă şi un băiat
învelite, separat, în celofan,
legate deasupra capului,
un fel de moţ enervant
n-am ştiut niciodată să-l desfac
fără să mă julesc
în adâncul sufletului.
A curs atâta petală roşie!
Înainte de logodnă
fiecare cu vieţile noastre.
Cofetării, plimbări, la fără zece.
Acasă.
Într-o seară
’’ Pe aripile vântului’’.
Noaptea, inapoi.
Mama ţipa,
tata cu tensiune,
ne-au despărţit.
În cimitirul Cosminului
a doua zi
prima îmbrăţişare…
nu mai erau cruci
şi nume înscrise…
Mâine mai era o zi.
Nu era ziua aceea.
Într-un concediu
noi patru,
el lângă şofer,
eu, mama şi oala cu sarmale,
cozonac de casă.
Îi lăsam să laude câmpul, cerul,
O Dacie 1100
coajă de nucă, undeva,
în lume.
Marea, ne aştepta marea,
mirajul unei atingeri mai îndrăzneţe
între Mamaia şi capătul lumii,
o lună râzând
de roşeaţa mea.
Atât.
Ne-am amintit
o viaţă
de opreliştea dintre noi.
M-a făcut regină
peste toate păcatele lumii.
Pirostriile
ni le-au pus la Buziaş,
în biserica albă, acunsă,
funcţia nu se împăca…
eu
un buchet de speranţe
voalul alb peste dimineaţa
aceea de 29
luna iulie
anul tinereţii fără bătrâneţe
niciodată
ziua nu va mai fi la fel
de luminată.
Ascunderea noastră
în care am rămas
17 ani, prevestind
ziua sfinţilor străbuni
17 decembrie
când roata şi-a pierdut spiţele
în hăul orgoliului
şi al nimicului.
M-a învăţat
despre omul pentru oriunde.
Un sac de portocale
să nu poftesc,
picioruşele loveau deja
pereţii lumii de aici
bucurie peste bucurie,
aşa trebuia să fie.
Perişor l-a lăsat singur
s-a întors, geamănul,
la Dumnezeu.
Uneori
dă la o parte vălul
şi vine să mă întrebe
– mamă
ce-ai făcut cu viaţa?
Era vremea nunţilor
a rugilor pe valea Bistrei,
Banatul mustind a muncă
torogoata sub geamul celei
de a doua zi.
Rugă la Obreja.
Pavele, călcate-ar boala
ce-ai căutat la Mărioara
Pavele, Pavele…
joc în avlia Bisericii
dans seara, la Cămin
carnea de viţel, în ciubăr,
cu gheaţă, ascunsă în cuşca câinelui.
Şeful de post,
ţuică
torturile rânduite pe rafturi
nimeni nu pleca
fără pachete
şi gânduri de bine.
Nu se dăduseră averile
înapoi.
Ura, încă, aştepta.
Era prin anii ’75.
În curtea din Caransebeş,
în spatele dâlmei,
frunzişul frisona dimineţi
şi seri.
Două nepoate blonde
pălării de soare, păpuşi,
miros de vinete coapte
din cuina lui Mica Ana.
Pe mine mă creştea
al treilea prunc.
Un avion.
Ridicaserăm capul,
Venise şi Mica…
mă trezesc că fac semn
o mână spre cer
– drum bun, Lae
cealaltă
desena rotunjimea
sfântului dar
Ea plângea…
Mami, dacă nu se întoarce
în ţară
să vină direct la cimitir
să nu mă caute în alt loc!
Zbura spre Bayern
să construiască ţara.
’’ Fericirea mea e fabrica’’
am plâns şi rupt ziarul
directorul tânăr, realizator
împătimit de brevete
nimic mai greu
pentru cei de acasă…
între plecări şi veniri
erau sâmbetele
când aveam număr cu soţ
prieteni mulţi
copii gălăgioşi
tinereţea noastră
un buchet de întâmplări.
Târziu am aflat
că fără jertfă
fugim de Dumnezeu.
S-au topit, în timp,
toţi spinii
a rămas cărarea fiecăruia.
Am să mă fac margine
pentru anotimpurile tale.
Am să mă fac seară
ca să-ţi potolesc arşiţa zilelor mărunte.
Ploaie mă fac
să poţi adulmeca lemnul plopului ud.
Paşi din dansul norilor
foşnind taftaua tăcerii
peste anii care ne despart
ne unesc
în ritmul vestejirii şi înmuguririi noastre.
Ascunsul
mi-a apropiat cerul
de ochii sufletului meu
împăienjeniţi de ordine.
Puţin câte puţin
dimineaţa
mă respiră galant.
De mult
nu m-au salutat norii
şi nu m-a amăgit vântul.
Mi-e foame
de pietre rostogolind ape
lângă pajiştea cu sânziene.
Vorbele de ciocolată
şi trădările
micilor vânzători de suflete…
se joacă de-a viaţa
păpuşi din cârpă
trase de sfori putrede,
se vor rupe curând
spectacolul continuă.
Aud ascunsul,
curată şi simplă
atingere
a degetelor tale.
Suntem doi roboţi.
ruginit
şi tu unul din aur.
Ceea ce fac
se măsoară cu rigla
şi minutarul.
Mă-npiedic de zidurile dărâmate
ale greşelilor mele.
Rânduiesc cuminte,
fără să plâng,
cărămidă lângă cărămidă.
Uneori
descopăr câte o buruiană
crescută absurd,
ţes pânze cu sapa
cos văluri cu săgeata
ar câmpuri cu acul.
Nu iese nimic
zilele trec
trecându-mă cuminte.
Am îndrăznit să privesc lumea,
lumea ştie
că pentru mări trebuie ţărm
pentru vin trebuie pâine
pentru barză trebuie cuib.
Uneori zboară o pasăre
alunecând inegal
în lumea ta
în lumea sufletului meu.
Se aud
cântecul şi plânsul.
„ Iubirea care nu distruge, nu e iubire.” (*)
Incendiul
o spargere în suflet,
s-au aprins calupuri
el , 37 de ani,
tata fabricii,
ochii injectaţi,
m-au lăsat, cu greu,
să-l văd
sticla de vin roşu,
din Caransebeşul lui,
în mâna mea, tremurând,
m-a privit cu lacrimi
– du-te
acasă la copii
…nu ne lăsăm…
Îmi sună în urechi
cuvintele
omului pentru oricând.
*Omar Khayyam- Rubaiate
Îmi confişti gândurile
şi le legi
de teii din colţul casei albe.
Aşteptăm ploaia
să ne potolească
neputinţa de a ne grăbi
fiecare în direcţia absurdă
pe care o clădim
cu mortar din duh şi alinare.
Nici porumbelul nu mai vine să ciugulească din palma
timpului
împărţit în clipe cuminţi.
Mi-e drag să ştiu că, uneori
învăluită de lume
mă alinţi
cu privirea
plecând.
„…iartă-mă că iubirea mea n-a ştiut să te salveze de tine, iartă-mi plecările fără ajungere, iartă-mă că am întârziat”
Nu eşti voal,femeie,
aminteşte-ţi nopţile nelunite
şi greierii stinşi
de plecări,
lasă pădurea să cânte,
singură ea,
are dreptul la primăvara
liberă.
Voalul se prinde în spinii
înfloriţi
rămân florile albe
şi-n tine
grâul se coace bucură-te că-n viaţă
ai deschis cu adevărat
-oarbă fiind-
ochii
şi-n lumina lor
doi copii
mângâie aşteptarea.
Tu singur
nu mă dojeneşti.
Aerul roz
clipeşte cerul
adulmecă
linia trupului
scriind verde
despre dor.
Întinde mâna
să-ţi citesc mările,
volburile
din palma în care
Dumnezeu
lasă suflete
informe, singure
ca tu
să le afli ţărmurile,
să le desluşeşti nisipurile
scrise
din vremea Adevărului
de vreo două mii de ani
Iubire.
Peste pârleaz de-ar vrea să vină
să-i simt umblatul poalelor
din frigul repede-al picioarelor
să caut mirosul ierbii
lângă lăsatul serii.
cireaşe la urechi să poarte
s-alinte luna lin în coarne
că nu mă crede, ea, fugara
cum frică mi-e să nu mă vadă
ascuns în dorul umbrelor
şi-n dansul viu al apelor
după un semn de sărutare
pe cărarea câmpului
la culesul grâului
sau la mustitul vinului.
Iubire
te-ai dus
cum pleacă încingerea florii
din câmpul în care
rămâne seaca fântâna
de tine
şi câtă apă curgea
prin semnul venirilor.
Mi-e dor să ştiu
că eşti.
Tu nu mai eşti.
Şi-n pădurile tale
copacii rămân întregi
eşti mai puternic
decât cuprinderea lor.
Dar nu mai…
Vino!
Uneori
dimineţi şi rămăşiţe
de crengi, din mine,
înflorindu-mă altfel.
Creşte icoana,
nimeni
în jurul meu gol.
Sunt slabă, Doamne
singure-mi sunt vreascurile
pe care le-aş arde
unde să fac focul?
În mijlocul lacului
Luna străpunge barca
Fitofagii începură dansul.
Miezul nopţii de 30 decembrie
Pescarii, ameţiţi de solzii strălucind
uitare profundă
ziua republicii
în aşteptare.
Neveste, copii, amante,
adevăr străbun,
pe la 3 spre dimineaţă
la spitale, nu
la mogă, nu
la fabrică, nu…
În sensul giratoriu
de la Michelangelo, un miliţian zelos
-jos, coborâţi, vă rog, actele la control.
Un miros de baltă şi peşte…
Din noaptea aceea
n-am mai aşteptat.
Era inutilă cununa
dintre cuvânt şi principiu,
dintre zodia 1 şi zodia 2.
Pe poteca unde treceam
– îngustă poteca –
şi sensuri confuze
scândura s-a făcut
Margine.
Margine pentru anotimpurile tale,
seară, să-ţi potolesc arşiţa zilelor mărunte.
Ploaie mă fac
să poţi adulmeca lemnul plopului ud.
Paşi din dansul norilor,
foşnind taftaua tăcerii
peste anii care ne despart,
ne unesc,
în ritmul vestejirii şi înmuguririi noastre.
-eşti un trandafir
– nu, sunt o frunză.
-eşti un trandafir
-nu, sunt o frunză.
Miroşi a trandafir.
Am fost cândva frunza
unui trandafir.
A rămas potirul Luminii
din rana spinului.
Nimic nu tulbură
frânghia
ce trage femeia de mână
slugă, cu ochii de aur.
Azur dintr-o mare
o şterge cu patimă valul
când vine…
Rămâi cu tălpile goale
şi-n loc de loc de cuie
sfori şi flori de răbdare.
Să mai adulmeci dâra albinei
să simţi clipocitul bălţi
să îndrepţi, puţin,
din malul celuilalt
să slobozeşti un car cu pietre
din sufletul care simte
zborul păsării
sărutului târziu
să înţelegi
un pumn de violete
cântăresc atât
cât opt palate sterpe de iubire
să crezi că poţi ierta mocirla
să râzi unui nou născut
înseamnă că picioarele tale
mai fac un pas.
Lumina atinge mâna
dar orbul nu ştie
că darul e înăuntrul lui
el în afară.
O rază sărută
gândul acoperă
mişcările mărunte.
Lemnul uscat
Înfloreşte.
Fără infern nu am avea iluzii. ( Emil Cioran)
Nebune, nu auzi?
Adam şi Eva au schimbat raiul
cu o moarte simplă
rămânând sclavi ai ostenelii.
De-atunci
lumea poartă în ea
ispitele păcatului
orgoliul
şi graba cuvintelor.
Adâncul împlinirii neştiute
fruct copt
îl muşcă luna în tăcerea
iubirii cuminţi.
De bolta uşii albe
se sprijină trandafirul
parfumul lui nu încape
în camera îngustă a zilelor
numărând trecerea.
Stele răsărite-n păr
miresme-n loc de mâini
din paşi să curgă râuri
de petale. Nudul tău, primăvara.
Între venin şi stele
vina
superbă felină adulmecându-ne
pedeapsa şi răsplata
iar noi
neputincioşi în faţa ei
mirosim a rădăcini.
Alegi pentru rănile tale vechi
nemărginit mai pline la fiecare păcat
până când
sângele picură stropi de ninsoare.
Nu să pier am vrut
iubindu-te
ai fost copacul
înălţat spre cer mai adevărat
decât pădurile care se văd
decât oamenii care le văd
fără să simtă privirea
până când
uscăciunea ţi-a cuprins ziua de mâine
zadarni fruct
mâncat de neiertare
dăruindu-mi-l sa mă înfrupt
la masa singurătăţii.
Spuma unui val nătâng
odată…
pe malul însorit
cuprinse rochia din muslin
râse
cu râsul de perle
părul creţ
se-nvolbura cu vântul
lipit
acoperit
de rochia udă
genunchiul
nu mai lipsea nimic
marea cânta
venirea de el
înmărmurită
fără să ştie
unde se termină malul
şi unde începe sufletul…
Mai dă-mi femeie
un pahar cu lună
din fântâna degetelor tale
mai lasă-mă tăcut şi singur
şi iartă
forma nelunită
uită o clipă lanţul
femeie
caută-mă
să-mi dai
din când ân când
un pahar cu lună
boboc
al atingerii tale.
Un singur jar
m-a locuit
între două ierni
fără să ardă
mugurii cuvântului.
Mă loveam de neputinţă
de necunoaştere
de netimp.
Pietre se rostogoleau
până ce
asprimea se domolea
genunchii nu mai plângeau
mai crescusem
crescusem în a renunţa
câte puţin
câte puţin …
Bună seara suflete
acesta sunt.
Apropie-te de mine.