Vâlcean, dar cu „Oltenia de jar” în suflet, timișorean mai nou, poetul Gheorghe Florescu ne oferă acum, în tălmăcirea lui Ivo Muncian, un volum bilingv, botezat Ecouri. El inventase acest „tipar” poeticesc încă din 2002, strict de uz personal, fără a se sinchisi de „canonul stilistic” al haiku-ului, luat cu asalt de mulți nechemați. De fapt, autorul are în spate un șir de volume, după ce, în 1972, debuta, la Craiova, cu Glas în lumină, cochetând cu poezia încă din anii liceului, publicând cu hărnicie în ziare județene. Este important să menționăm că debutul, cu adevărat meritoriu, se consuma în revista Amfiteatru (1970). A urmat, la București, filosofia, cu o licență în estetică (1977, cu Ion Ianoși) și, mai târziu, un doctorat la Cluj, cu Constantin Grecu, pe o temă interdisciplinară, Paradigma Personalității, consacrându-se activităților pedagogice. Și pe lângă alte titluri, precum antologia Armura lui Ahile (2009) sau Omul din piramidă, apărut la Editura Arhipelag (Belgrad, 2024), el, poetul, „concurat” de volumele izvodite în sfera didactică, ne propune aceste „ecouri”, avertizându-ne: „eu născocesc icoana luminii / și mai ales cuvintele nemaiîntâlnite / care creează lumea”. Cu „sufletul prăduit” (v. nostalgie), recapitulând calendarul inimii și urmărit de „vântul toamnei”, se încumetă să o caute pe Euridice, despărțit, vai, „hain de timp”. Dar în volumul din care am citat, Pasăre cu gușa de aur (editura Eubeea, 2023), o întreagă secțiune e rezervată acestor căutări (v. Eu, Orfeu și Euridice), sub pavăza unei rugăciuni: „în pielea de mătase foșnitoare / a tigrului / îmbracă-te suflete / și nu te încovoia / adună-ți oasele bătrâne / și mușchiul / inimii tale sufletești / încordează-l / ca săgeata din arc / pornește / și adună-mă de unde / m-am risipit / nu-ți va fi ușor / dar numai în tine îmi este / speranța / adună-mă la tine / întreg / și abia atunci poți să mă / părăsești” (v. rugăciune).
Ecourile de acum, tălmăcite cu har, în sârbește, de veteranul Ivo Muncian, unele transferate din volumul pomenit (având o secțiune de „ecouri”), ne pun în gardă. Ecoul, aflăm, este „umbra unui haiku” (XLV) și, mai mult, ecoul „se împlinește prin alt ecou” (LXXII). Sunt risipite o puzderie de cugetări, posibile definiții, aparținând unui contemplativ-reflexiv, destăinuindu-se, totuși, cu parcimonie, degustând, înhămat la „carul victorios al vieții”, miracolele existenței și frumusețea lumii. O colecție de miniaturi, tangente poeziei aforistice, veritabile „panseuri poetice”, cum observase Constantin Cubleșan. Iată o probă: „gerul este lumina / pe care o lasă în urmă / sabia zăpezii” (LXIV). Sau: „inelul ecoului / în care aleargă / rănită privirea / pe lespezile memoriei” (XXXIX). Însăși poezia, navigând pe linia fragilă „dintre noapte și zi”, pare a nu avea nevoie de cuvinte: „ea e respirația / păsării cu gușa de aur / pe care o simte / numai poetul”. Iar poetul ar vrea „să prindă” plânsul nou-născutului, ca „prim poet postmodern”; fugind de „copilul din mine” (LXL), ar dori să nu-l piardă, totuși. De fapt, „chiriaș în propriu-i cuib” (XIX), poetul, notificându-și deziluziile, rătăcitor între cer și pământ, își clamează înstrăinarea: înfruntă „rănile zilei”, se vrea un fluture „gustând lumina”, aduce, cu un gest demiurgic, „cuvinte necunoscute”, îmbogățind creația lumii. Pornind pe drumul ivit în urmă-i, cum ne înștiințează, el, călătorul, face un popas în „catedrala înmiresmată a viilor”, se preumblă prin păduri medievale, în fine, ascultă, îmbrățișat de lumina divină, vocea altcuiva, convins că poezia învinge gravitația! Ar vrea să descopere „un sunet cosmic de iubire”, salvând Planeta primejduită. Dar inima-dirijabil, fermecată de „sufletul cântător al păsărilor”, vrea să afle „sunetele iubirii”, înfrângând singurătatea. Iubirea frântă „își caută aripile”, sufletul hoinar îngână „un cântec mut pe două voci”, forumul îndrăgostiților e pardosit cu petale. Deslușim, astfel, miezul erotic al ecourilor, mini-poeme dense, risipind cugetări și ispite, iată, devoalate: „mierea luminii / care-ți acoperă umerii / dimineața / este surâsul meu / de toate zilele” (XLII). Ironizând (delicat) poezia „pe fonduri europene”, poetul se mărturisește, împletind stări și voci; fie că ne devăluie „vocea începutului”, golit de șoapte și tăceri, fie că e vizitat de o voce străină, de neauzit pentru alții, făcându-ne părtași la cavalcada ecourilor: „ecoul ecourilor / e viperă a luminii / celei ascunse / de al cărei venin /nu murim / ci ne naștem” (C). Volumul de față poate fi citit ca o carte-sinteză, cum sugera regretatul Cornel Ungureanu, condensând travaliul liric al unui poet meditativ, pe temelie sapiențială, redescoperind – prin ecou – adevărurile prime, uitate – deseori – în vârtejul existențial.