Câmpia mi s-a părut dintotdeauna cel mai prozaic spaţiu în care îţi poţi petrece viaţa. Priveşti  până departe, la linia orizontului, şi cel mult vezi un pâlc de copaci. Nimic nu te poate surprinde, nicio mare taină pare că nu aşteaptă nerăbdătoare să fie descoperită câţiva kilometri de jur-împrejur. Poate de-asta, când eram copil, mi se părea mai atrăgătoare Timişoara decât satul bunicilor aflat la câţiva kilometri de oraş, în pustă: aici, printre blocuri sau palate habsburgice, mai găseai cotloane ascunse, spaţii al căror mister trebuia descoperit. Astăzi, chiar dacă ştiu că până şi locurile plate pot ascunde mistere şi poveşti, totuşi, câte ceva din obiceiurile copilăriei continuă să îmi dicteze modul de viaţă. Aşa că, atunci când nu am programat nimic pentru week-end, dar dorim să ne desfătăm în natură ori să ne plimbăm cu detectorul de metale pe dealuri, bineînţeles, departe de siturile cartografiate pe CIMEC, de obicei Ţara Haţegului e mereu opţiunea principală. Chiar dacă drumul pe autostradă, prin Deva, e mai rapid, prefer să merg pe jos, prin Oţelu Roşu fiindcă, imediat ce părăseşti orăselul acesta, drumul începe să şerpuiască printre dealuri. Mai întâi, alături de o veche cale ferată abandonată, de-a lungul unui mic râu care a săpat o vale bucolică, iar pe urmă urcă încet pe unde o luaseră în urmă cu două milenii şi legiunile romane pentru a cuceri cetăţile din Munţii Orăştiei, înspre Porţile de Fier ale Transilvaniei. Iar odată părăsită pădurea şi înălţimile, ţi se arată în faţa maşinii un podiş larg, închis în dreapta de Retezat, pe ale cărui culmi se poate vedea zăpadă chiar şi în iunie. După câteva minute apare şi panoul care ne informează că am intrat în Sarmisegetuza. Bineînţeles, cea romană, ale cărei vestigii se arată imediat în centru localităţii şi în dreapta şoselei.

Deşi capitala fostei provincii romane atrage turiştii şi reprezintă un punct istoric de importanţă majoră, prea puţin mă atrage. Aură de mister şi poveşti au cetăţile şi bisericile de piatră din zonă, să nu mai spun de castele excentrice: Cetatea de Colţ locul ce-l inspirase pe Jules Verne la scrierea Castelului din Carpaţi, dintre ale cărei ziduri ţi se arată un peisaj superb. Cetatea Mălăieşti, aflată “pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”, pe fundal cu acelaşi munte misterios. Castelul Nopcsa, recent restaurat, în secolul XIX proprietate a nobilului care îşi jefua invitaţii, deghizat în haiduc. Castelul Kendeffy, bijuteria, din păcate, închisă în spatele zidurilor deasupra cărora se zăresc doar etajele superioare şi acoperişul. Biserica de piatră din Densuş, care aduce mai degrabă cu un sanctuar roman, restaurată cu bani americani. Biserica din Sântămărie Orlea, simplă, dar plină de pietre cu inscripţii romane, şi în al cărei turn odată urcat pare că te întorci în Evul mediu. … în sfârşit, superbul Castel al Corvinilor, mai frumos decât Peleşul şi Branul împreună.

Din acest loc plin de frumuseţe, istorie şi legende vine şi personajul care şi-a legat destinul de partea aceasta de Europă şi, fireşte, de capitala lui Carol Robert de Anjou.

Timişoara şi regiunea în veacul al cincisprezecelea

Cum vă spusesem, încă de pe la 1365, Timişoara primise de la regele Ludovic de Anjou dreptul la propria stemă, fiind printre puţinele oraşe binecuvântate cu un asemenea dar. Stema Civitatis de Temeswar era reprezentată de un cavaler înarmat cu o suliţă înfruntând un balaur. Istoricii nu s-au pus încă de acord dacă este vorba de legendara luptă a Sfântului Gheorghe fiindcă acesta era, de obicei, reprezentat călare, sau de metafora luptei dintre creştini şi păgâni. Nu, nu vă gândiţi la turci, ci la bogomilii din Balcani împotriva cărora regele Ludovic condusese mai multe campanii.  Când nu aveau adepţi ai altor religii cu care să se bată, creştinii se încăierau cu cei care nu împărtăşeau dogma oficială a Bisericii. Bogomilii ăstia nu erau periculoşi, fiind mai mult nişte flower power avant la lettre, chiar dacă, la un moment dat, îl trădaseră pe împăratul Alexios Comnen în luptele cu normanzii. Împărtăşeau cam aceleaşi teorii gnostice ca şi albigenzii, secta creştină apărută în sudul Franţei şi împotriva cărora se pornise o cruciadă.

Dar să revenim la ale noastre. Oraşul avea în secolul XV două biserici parohiale, una dedicată sfântului ucigător de balaur, iar cealaltă Sfântului Eligius. Nu lipseau două mănastiri, una diminicană şi cealaltă franciscană. În 1433 sunt menţionate şi două spitale. Barbara de Ozora, soţia lui Pippo, fusese ctitorul unuia. Se organiza un târg săptămânal Într-una dintre pieţele sale (nu ştim care, din păcate). Din punct de vedere civil, oraşul era condus de un sfat orăşenesc şi un jude. Cum spusesem, aici îşi avea sediul comitele de Timiş şi, câţiva ani mai târziu, căpitanul Părţilor de Jos ale Regatului Maghiar.

Cetatea Timişoarei în vremea cunoscuţilor comiţi de Timiş, Pippo Spano şi eroul acestei povestiri, Iancu de Hunedoara, era formată dintr-un donjon, palatul “regal” care a fost reşedinţa iniţială a lui Carol Robert de Anjou, şi un zid patrulater care le apăra. În jurul lor curgea protectoare apa râului care, pe atunci, se numea Timiş şi care dăduse numele localităţii. Dincolo de braţul nordic al apei se găsea oraşul civil, întins între clădirea Operei şi Modex şi până pe la Piaţa Unirii, înspre est până la Palatul Dicasterial, iar în vest până la strada Mărăşeşti şi spartana clădire a Spitalului Militar. Unele surse consideră că Iancu de Hunedoara a trebuit să reconstruiască cetatea fiindcă un cutremur din 1443 ar fi afectat-o grav. Chiar dacă mişcări seismice puternice au fost documentate în Ungaria Superioară (Slovacia de azi) şi la Szeged în primii ani ai deceniului cinci, nu este sigur că acesta a afectat cu adevărat cetatea. Refacerea ei se impunea datorită modificărilor tacticii militare şi introducerii armelor de foc, a tunurilor care puteau fi acum folosite cu mare succes împotriva zidurilor destul de precare construite cu un veac în urmă.Strategic, Timişoara făcea parte din a doua linie de apărare a graniţei sud-estice a Regatului. Cea dintâi, concepută pe timpul lui Sigismund de Luxemburg cuprindea cetăţile de pe malul stâng al Dunării, începând cu Severinul, şi ajungând până la Knin, în Croaţia. A doua linie era formată din cetăţile Caransebeş, Lugoj şi Timişoara.

Dacă partea de câmpie a Banatului a fost repede supusă şi colonizată de regii arpadieni, pe dealurile şi munţii Banatului, dar, mai cu seamă, dincolo de Porţile de Fier ale Transilvaniei, comunităţile locale formate din urmaşii dacilor şi ai romanilor, mixate, evident, cu popoarele care ajunseseră pe aici în mileniul care trecuse de la retragerea aureliană, înfloriseră şi se integraseră în lumea medievală a Regatului Maghiar. Nu trebuie să facem neapărat din asta un titlu de glorie: chiar dacă, foarte probabil, aceştia vorbeau o proto-română şi împărtăşeau credinţa Bizanţului, cu siguranţă nu ar fi cerut unirea cu Ţara Românească, în caz că i-ar fi întrebat aşa ceva vreun institut de sondare a opiniei publice venit din viitor. Conceptul de naţiune va apărea mult mai târziu, odată cu Revoluţia franceză. Localnicii ştiau că aparţin unei comunităţi, că sunt datori unui nobil local, care, la rândul său, depindea de un altul mai însemnat, cum era comitele de Timiş, vasal, la rândul său, regelui Ungariei. Iar această situaţie nu este tipică doar spaţiului nostru, acestea au fost mentalităţile întregii Europe medievale.

Pe de altă parte, în acea perioadă, românii nu erau puşi la colţ de către unguri şi saşi. Obsesiile identitare şi naţionale încă nu apăruseră, oamenii aveau destul de lucru pentru nobil pentru a mai căuta alte subiecte pentru care să se încaiere.

Ioan, fiul nobilului Voicu din Haţeg

Cum arătasem şi în capitolul dedicat lui Pippo Spano, acesta, cunoscând aversiunea nobilimii maghiare, în special a marilor proprietari funciari, căuta să aibă alături fie familiari, fie mici lideri locali provenind din comunităţi minoritare, cum erau românii, pe care îi susţinea, cerându-le, evident, fidelitate. Unul dintre tinerii care au învăţat atât strategia militară, cât şi tainele luptei cu spada de la celebrul condottier a fost Ioan, fiul lui Voicu, un cneaz de dincolo de munţii cărora noi astăzi le spunem ai “Banatului”. Voicu primise ca danie regală din partea lui Sigismund domeniul Hunedoarei la 1409. Mai târziu, când Iancu ajunge unul dintre nobilii importanţi ai regatului, i se va spune Johannes de Hunyad (ori, simplu, Hunyadi, de la domeniul pe care îl stăpânea), renunţându-se la particula ce îi însoţise numele la începuturile carierei sale şi care exprima apartenenţa la grupul etnic românesc – Valachus/Olahus. După cum se vede, în epocă nu îl striga nimeni “Iancu”. Numele acesta s-a încetăţenit în istoriografia noastră modernă, fiind utilizat de istoricii ultimelor două secole. Tradiţia medievală impunea tinerilor cu aspiraţii cavalereşti sau administrative din familiile nobiliare să servească unor seniori, a unor suzerani. Iancu îşi începe cariera în slujba lui Pippo, aşa cum spuneam. Pe urmă ajunge în slujba despotului Stefan Lazarević, posibil ca spion avant la lettre pentru ca florentinul Filippo să-i cunoască intenţiile, sârbul trecând dintr-o tabără în alta, adică închinându-se, pe rând, suveranului care era mai puternic în regiune la un moment dat, fie ungurul, fie turcul.

După moartea acestuia a ajuns ca familiar al nobililor Csáki, pentru ca, ulterior, să îl servească pe Ștefan Újlaki. În sfârşit, ajunge la curtea lui Sigismund în calitate de cavaler şi îl însoţeşte pe acesta la Milano pentru a-şi confecţiona armurile, ştiută fiind măiestria meşterilor de aici în confecţionarea celor mai bune arme ale vremii. În perioada medievală, oraşele-state italiene produceau cele mai sofisticate şi rezistente “dotări” ale unui cavaler, iar condottierii săi erau produsele unei şcoli militare reputate în toată Europa. Iancu a rămas în slujba ducelui Filippo Maria Visconti pentru trei ani. Sigismund se lipsea de serviciile sale tocmai pentru a-i permite să-şi desăvârşească pregătirea militară deprinsă de la Pippo Spano cu strategii italieni. Pe de altă parte, prieteniile cu peninsularii însemnau un acces mai uşor la Papă şi, automat, la alianţe împotriva necredincioşilor. Aşa că se întoarce în Ungaria de-abia în 1434, când avea 27 de ani.

În comparaţie cu alţi tineri nobili, s-ar putea spune că Iancu a fost destul de nestatornic într-o vreme în care fidelitatea faţă de senior era la mare preţ pentru evoluţia în carieră, fie militară, fie administrativă sau nobiliară. Totuşi, Iancu a ştiut să îşi cultive atât de bine relaţiile şi să se folosească de ele încât va ajunge, curând, unul dintre cei mai bogaţi oameni din regat, voievod al Transilvaniei şi regent al Coroanei. Un destin stelar, neaşteptat pentru mediul din care provenea. Poate acesta a fost şi motivul pentru care unii istorici ai epocii i-au confecţionat o descendenţă regală, afirmând că ar fi fost fiul nelegitim al regelui.

“Atletul lui Christos”, cel mai bogat om al Ungariei

Când citisem Căderea Constantinopolului, superbul roman al lui Vintilă Corbu, aveam impresia că otomanii îşi concentraseră întreaga armată şi toate forţele pentru a cuceri vechea capitală a Imperiului Roman de Răsărit. Era o încleştare epică, aşa cum vom mai vedea numai peste ani, când un regizor la fel de iscusit ca scriitorul nostru, va ecraniza Lord of the rings. Evident, când înveţi istorie din capodopere literare rişti să pierzi contactul cu realitatea, sedus de metaforele şi imaginile pe care marii scriitori le crează. Adevărul este că ţina lui Mahomed al II-lea era Constantinopolul, oraşul primului imperator creştin, metropola care constituia atât poarta Europei, cât şi a Asiei. Însă asta nu înseamnă că liderii militari locali stăteau liniştiţi şi nu mai organizau expediţii de pradă prin Ţara Românească. Cum, la fel, nu se poate spune că Ungaria a făcut prea multe pentru a pune presiune asupra turcilor de la sud de Dunăre pentru a-i determina să îşi trimită o parte a trupelor pentru apărarea provinciilor de aici. De unde această pasivitate, vom vedea imediat.

Orice erou are nevoie şi de un context propice pentru a se afirma. Iar al lui Iancu a fost iarăşi un război civil. Cum aţi constatat deja, din când în când, nobilimea maghiară se răzvrătea împotriva regelui. De data aceasta, conflictul intern a izbucnit la moartea regelui Albert şi taberele bogaţilor latifundiari s-au confruntat fiindcă unii doreau să vadă coroana pe capul regelui Poloniei, Vladislav al III-lea, iar cealaltă partidă susţinea ca aceasta să îi revină primului născut al regelui, un sugar la vremea când a fost formal încoronat. Aşa că au început rapid confruntările, mai ales că nici Papa Eugeniu al IV-lea nu putea să se ţină departe de luptele politice fiindcă îşi dorea o cruciadă antiotomană, iar Vladislav, mare iubitor de poveşti cavalereşti, era gata să se avânte la lupta sfântă. Iancu a ales bine tabăra lui Vladislav: la începutul lui 1441, la Bátaszék, armata polonezului o spulberă pe cea a sugarului rege, iar pentru faptele sale, Iancu este numit voievod al Transilvaniei alături de prietenul său, Nicolae Ujlaki, şi, cel mai important, au primit monopol asupra exploatării sării pentru a avea, astfel, fondurile necesare apărării sudului Ungariei de invaziile otomanilor. Am mai spus cât era de importantă sarea în epocă, nu-i aşa?

Fiindcă sprijinul Papei pentru partida lui Vladislav a fost datorată dorinţei acestuia de organizare a unei cruciade, odată ce războiul civil s-a terminat, aceasta a fost, bineînţeles, pornită. S-a terminat după câteva luni, fără succese remarcabile şi datorită vremii potrivnice, dar, datorită unui PR bun, aceasta l-a transformat pe Iancu într-un lider invincibil, singurul care putea, alături de rege, să scoată Ungaria din situaţia mizeră în care se afla. Probabil succesul de imagine al acestei “campanii de toamnă-iarnă” s-a datorat şi mesagerilor papali care voiau rezultate concrete şi, pentru a aduna oaste numeroasă, era nevoie de nişte rezultate anterioare bune. Aşa că implicarea lui Eugeniu al IV-lea le-a dus faima celor doi conducători şi a adus în Banat, în următorul an cavaleri polonezi, munteni, veneţieni, genovezi şi burgunzi. De data aceasta a fost impresionat însuşi sultanul Murad, care le-a propus creştinilor condiţii excelente pentru pace: urma să elibereze Serbia, să plătească despăgubiri şi să pună la dispoziţia regelui zeci de mii de soldaţi în caz de conflict armat.

Aceste condiţii extraordinare nu îl impresionau pe Papă care îşi dorea alungarea turcilor din Balcani. Însă, aşa cum se întâmplă în cazul unor asemenea negocieri, despotul sârb i-a oferit românului o mită de nerefuzat: toate posesiunile sale din Ungaria. Bineînţeles, cum spuneam, în cazul păcii, Serbia îşi recâştiga independenţa, deci era o situaţie win-win. Aşa că, la insistenţele lui Iancu, pacea a fost semnată în august 1444, iar el a primit târgurile şi satele lui Brankovic, chiar dacă toată lumea ştia că tratatul dintre creştini şi turci va fi rupt rapid. Ceea ce s-a şi întâmplat. Momit cu promisiunea că va fi uns rege al Bulgariei în caz că armata creştină urma să o elibereze, Iancu s-a pus în mişcare şi a uitat de semnătura pusă pe actul încheiat pe malul Crişului. Înfrângerea ungurilor a fost totală. Inclusiv regele Vladislav a fost ucis în confruntare, alături cu sumedenie de nobili şi înalte feţe bisericeşti. Anarhia şi războiul civil au cuprins iarăşi Ungaria. Până la urmă, Ladislau al V-lea, minorul fiu al regelui Albert a primit coroana, iar Iancu a fost numit guvernator.

Şase ani de regenţă l-au transformat pe Iancu într-unul din cei mai bogaţi oameni ai Regatului.  

De la Kosovopolje la Belgrad

Poate am fost prea ironici cu Iancu până acum. Am vrut doar să fim puţin iconoclaşti şi să prezentăm onest realitatea istorică, nu să ridicăm osanale unei personalităţi importante a istoriei, mult-iubită de istoricii noştri care au făcut din el un exemplu al puterii şi importanţei nobililor români din Ungaria. Până la urmă, orice erou este, în primul rând, un om, cu pasiuni şi păcate, o fiinţă determinată de epoca în care a trăit şi nu un semizeu. Dar, destul cu critica. Trebuie să vorbim şi de faptele măreţe ale guvernatorului Transilvaniei. Evident că a pus la punct sistemul defensiv care apăra sudul Ungariei de turci şi l-a adaptat vremurilor. Am văzut că a refăcut cetatea Timişoarei. De fapt, aceasta va deveni centrul de comandă al confruntărilor cu turcii din ultimul deceniu de viaţă al cavalerului. Unii istorici îl consideră ultimul cruciat al Europei şi ultimul om politic care a încercat să-i scoată pe turci din Europa. Evident, dacă dorim să periem pe cineva, aceste formule descriptive sunt binevenite. Faptul că mulţi dintre liderii politici şi militari ce îi erau contemporani nu prea înţelegeau contextul geopolitic, nu înţelegeau provocările politice, nici măcar pe cele imediate şi se mulţumeau să facă jocuri politice meschine, asta nu înseamnă că unei persoane de bun-simţ şi o înţelegere decentă a evenimentelor trebuie neapărat să i se ridice osanale. Da, este adevărat că Iancu era în topul liderilor europeni ai perioadei. În comparaţie cu marii nobili maghiari, era chiar strălucitor. Iancu era pragmatic, nu se asemăna cu ducele de Burgundia, Filip al III-lea cel Bun, care trăia în spiritul neîntinaţilor cavaleri ai Mesei Rotunde. Probabil că această abordare sentimentală a politicii a pus capăt rapid existenţei acestui mic stat.

Odată ce devenise regent al Ungariei şi înţelegând că viitorul Regatului depindea de Belgrad, s-a mutat cu întreaga familie de la Cluj la Timişoara, de unde putea avea acces rapid şi facil către capitala Serbiei. De aici a pornit în cruciada convocată de noul Papă. Din păcate, la Kosovopolje, acolo unde sârbii suferiseră în 1389 o dureroasă înfrângere, au fost spulberaţi şi cruciaţii. De data aceasta, despotul Brankovici a trădat armata creştină şi chiar l-a luat ostatic pe Iancu pentru a-l preda sultanului. Un gest care a grăbit dispariţia statului sârb. Pentru moment, însă, pacea care s-a încheiat a prevăzut dubla suzeranitate a Ungariei şi Înaltei Porţi asupra Serbiei şi Ţării Româneşti şi sultanii au avut posibilitatea să-şi îndrepte atenţia şi trupele împotriva metropolei ridicate de Constantin între Europa şi Asia. Şi, totuşi, în 1453, când tunurile grele ale turcilor pisau zidurile considerate inexpugnabile ale Romei de Răsărit, Iancu nu i-a atacat pe turci, lăsându-l pe Mahomed al II-lea să răsufle uşurat şi să cucerească oraşul Comnenilor şi Paleologilor. Nu l-a oprit tratatul de pace semnat cu turcii fiindcă mai incălcase unul odată, cum am scris deja. Probabil era conştient că Bizanţul nu mai avea nicio şansă, era o cauză pierdută. Poate că au fost şi alte argumente pentru pasivitatea sa pe care le vor descoperi istoricii dedicaţi Evului mediu la un moment dat.

Căderea Constantinopolului a reverberat adânc în toată lumea creştină. Dar regretele ulterioare nu mai ajutau cu nimic. Întreaga lume ştia că următoarea ţintă va fi Regatul Ungariei. Iar Belgradul era punctul nodal al destinului acestei părţi de Europă. Cine îl deţinea putea uşor ataca Ungaria, avea deschis efectiv drumul către centrul Europei creştine. Din Timişoara, Iancu se pregătea să apere Belgradul. În 1455, regele Ladislau al V-lea, în mare nevoie de bani pentru a-şi susţine campaniile militare, a pus gaj cetatea de pe Timiş pentru cei 20.000 florini aur pe care i-a împrumutat Huniade. Aşa că Timişoara va rămâne în posesiunea familiei sale până în 1490, la moartea lui Matei Corvin. După căderea Constantinopolului, creştinătatea a început să se mişte. Dar nu prea convingător şi Iancu a trebuit să se descurce singur împotriva unei armate turceşti care bântuia Serbia. A reuşit să o învingă şi, cu ajutorul franciscanului Ioan de Capistrano, un retor desăvârşit cu priză la ţărănimea credincioasă, sub stindardul lui Iancu s-a adunat o oaste care să poată ţine piept preconizatului atac al otomanilor. În 1456 a avut loc ultima mare victorie a lui Iancu, când Mahomed al II-lea a atacat Belgradul. Armata cruciată, formată din trupele nobililor maghiari, din mercenari germani şi cehi, dar şi din ţărani şi orăşeni însufleţiţi de Ioan de Capistrano şi care aşteptau pentru gestul lor iertarea păcatelor, l-a zdrobit pe cuceritorul Constantinopolului. A fost o bătălie în inferioritate numerică (1 creştin contra 3 turci), dar succesul a venit de la strategia iscusită aleasă de Iancu, care înţelese slăbiciunea forţei navale turceşti şi a ales să dea bătălia decisivă pe apele Dunării. Viaţa lui Iancu nu avea să fie luată de vreun duşman, ci de o bacterie, Yersinia pestis: Iancu murea de ciumă la Zemun câteva zile mai târziu.

Victoria lui Iancu a însemnat câştigarea unei jumătăţi de secol de independenţă a Ungariei. Cetatea de pe Dunăre va cădea doar în 1521. Cinci ani mai târziu, la 1526, la Mohacs, Suleiman Magnificul va zdrobi  oastea maghiară, iar teritoriul Regatului va fi împărţit între otomani şi habsburgi. Timişoara va mai rezista douăzeci şi şase de ani după dezastrul de la Mohacs. Ca o ironie a istoriei, fiul său cel mic, Matia (Matei, cum ne place nouă să-l numim) Corvin va deveni primul rege al Ungariei care nu era în legături de rudenie cu marile familii domnitoare europene. A reuşit să transforme Ungaria într-o mare putere a Europei Centrale, spre veşnica admiraţie a istoricilor unguri. Da, nepotul lui Voicu din Haţeg a urcat pe tronul Sfântului Ștefan şi a devenit motiv de mândrie a naţionaliştilor maghiari.