De cum am citit primul capitol din noul roman scris de Mirela-Ioana Dorcescu, Bonanza, mi-am dat seama că autoarea, după câte îi știam scriitura din cărțile Apa sau Punctul interior, are vocația nativă de a transcrie realitatea din preajma ei într-un imanent parcurs de interes general. Indiferent din ce punct ar porni, neapărat însă din interiorul ființei umane, pentru a-și găsi justificarea din perspectiva abordării romanești. De aici, tatonarea din primele file sub auspiciile îndoielii, ori ale suferinței după decesul mamei. În fine, începutul cărții, secondată de îndemnul partenerului, nimeni altul decât personajul principal cu care, în mai multele lui ipostaze, urmează să străbată construcția însăși a cărții.
Cum ziceam, dintr-un punct al discursului, de data aceasta al dramaticului care plusează puternic, dar controlat, uneori răscolitor, alteori sub sacru înțeles, ori cu un conștientizat, necesar surâs, de Mona Lisa, impenetrabil, tăinuit, prin alternanța dintre durere și fericire. Într-un surprinzător roman de dragoste cu subiectul declanșat, cum spuneam, dramatic, – la o vârstă înaintată, „un mare scriitor”, cum îl definește naratoarea implicată ca soție, ajunge în cărucior, un handicap fizic doar, care necesită însă ajutor, încredere în depășirea angoasei ambilor parteneri. De la cumpărarea transportatorului cu rotile, la folosirea lui, având însă ca pavăză neîncetată credința, confirmată prin textele biblice ale stihuitorului, sedus de sacralitatea lecturilor, mutatis mutandis, ca revelație existențială, întreținută pragmatic, mai presus de handicapul fizic – aceasta devenind firul roșu al cărții.
Există însă în paralel o sete a existenței cotidiene, răsadul de viață în paginile romanului, prin invocarea faptelor și trăirilor ca într-o oglindă a timpului, contrabalansând eseistica extrapolare a
operei, cu mistica ei, în definirea ființei umane. De unde complexitatea în structurarea cărții pe capitole, cu incursiuni reciproce, ca într-o concurență între imanentul personajelor și transcenderea creației. În sfârșit, rememorat apare și începutul relației între Teodoru și Arina, după decesul soției lui, despre care, răscolit, poetul scria că îi „iubește și cenușa”. Și, totuși, iubirea, în renașterea ei îi regăsește într-o nouă comuniune pe cei doi protagoniști ai cărții care se derulează cu vocea auctorială a noii soții, aflată ca atare în dublă ipostază, cum de la sine se deduce.
Sigur, o implicită seducție cu reveniri, uneori obsesive, la fosta soție Marga, dar și pe o paletă mult mai amplă, din care nu pot lipsi copilăria, părinții, locurile natale, povestite cu nostalgia de rigoare. În simplitatea scrisului în astfel de momente, Mirela-Ioana Dorcescu aduce adesea în prim-plan biograficul în prezentul lui, cum ar fi propriile cursuri universitare, sub redarea unor neașteptate întâmplări atât de reale, încât relatarea dobândește o abordare jurnalieră. Adică, inserția directă a existenței cotidiene, cu date și nume nefiltrate prin pseudonime, precum cei doli protagoniști, în special Teodoru,- probabil, ca o ocrotire, nu însă în citarea operelor intrate de acum între valorile literaturii române contemporane.
„Și istoria, și prezentul ne arată că România își urăște, pur și simplu, valorile”. Frază care ar putea fi trecută ca motto la dialogurile, conversațiile, concluziile lui Teodoru, incluse programatic, în roman, pe un palier superior, în scopul vădit de a întreține comentariul la înălțimea propriei opere. În rest, perpetua reluare a restrânselor călătorii cu căruciorul, cu regăsiri în peisajul urban ori al de neînlocuitului obsedantului rai de la Carani.
În jumătatea a doua, cu dragostea în împlinirea regăsită, sugestiv revelată în cursivitatea textului, dramaticul scade, în favoarea relevanței faptelor cotidiene sau a inserțiilor meditative, care dau automat oaze de profunzime. Confesiunile Arinei, dialogurile ei cu Teodoru, deschid tot mai apropiată comunicarea între doi scriitori în existența lor umană, imediată, în convergență cu imaginarul creator. Sentimentul împlinirii prefigurează finalul cu liniștea senină, în zi Crăciun înzăpezit. „În Raiul alb, ce se extinde vertiginos și ne îndeamnă să ne amintim, fiecare pentru sine, les neiges d,antan.
Bonanza, o carte cu deschidere romanescă polivalentă: mărturie a vremii trăite, elogiu adus creatorului, speranța sub pavăza credinței în expresie mistică, ardoarea supraviețuirii, și deasupra de toate, dragostea în dovedita ei renaștere… O nouă carte a Mirelei-Ioana Dorcescu în covârșitoarea ei dăruire creatoare cuvântului cu multipla lui semantică în pagina scrisă. Bonanța, în exclamația lui, cuvântul închide victorios Cartea.