Sonia se uită la ceas. În patru minute ajunge tramvaiul. În maximum jumătate de oră e acasă. Și-ar trebui să se apuce de curățenie. A tot amânat-o. Și totul e vraiște. Ce seamănă tipu’ ăsta solid cu Remus. Și ce mișto e! La costum, la cravată. Ce tare seamănă! Ba nu, nu, e chiar el, iubirea ei din liceu. Nu se poate!

Sonia se apropie și spune, cu voce tare, ca pentru sine: Remus. Bărbatul întoarce capul, face ochii mari și zâmbește.

– Sonia?!

– Remus! Doamne, ce surpriză!

Se iau în brațe, se strâng, iar Sonia simte trupul puternic, tare, musculos al bărbatului. Pe cât e de mare, pe atât e de tare, îi vine Soniei în cap și începe să râdă.

– Ce faci, măi, fată? Nu te-am văzut de…

– 23 de ani!

– 23?! Ce-a trecut timpul! Ești neschimbată. Ne-schim-ba-tă!

– Eh, pe naiba… Tu arăți beton. Parcă ești și mai înalt. Ai mai crescut, nu? Cum îți merge, domnule?

– Nu mă plâng, că mă vede șefu’ cel mare, ăla de sus. Ce faci tu? Zi!

– De toate. Bine și eu… Acum, spre casă. Uite, chiar îmi vine tramvaiul. Hai, fii atent, notează-mi mobilul, dă un semn și hai să povestim!

Remus își scoate telefonul din buzunarul de la pieptul hainei și tastează cifrele dictate de Sonia. Cei doi se mai îmbrățișează o dată, femeia urcă în tramvai, ușile se închid, tramvaiul pornește, ea îi face semn cu degetele să o sune.

Iar duminică, la 11 și 16, telefonul cântă. Remus întreabă dacă ar deranja-o cu o vizită. Ea răspunde că-l așteaptă, îi dă adresa, apoi închide, pornește spre baie, își mai face un duș. Se felicită că a făcut ieri curat în tot apartamentul și fredonează “Fata din vis”, sub apa caldă.

Își pune rochița roșie, să dă cu două pufuri de Zen, mai trece puțin cu cârpa peste măsuța din sufragerie, deschide fereastra.

Remus ajunge cum a promis. Se strâng din nou în brațe. Sonia îi simte burta, parcă alaltăieri nu era așa, parcă nu fusese atât de gras, în sfârșit, asta e.

Râd ca proștii din nimic, beau coniac, cafea, povestesc. Mâna lui o atinge. O atinge și cu cealaltă. O mângâie, se sărută, se dezbracă. El e un munte, e gras, are chiar sâni. E pufos. Ea nu rezistă și îi spune zâmbindu-i:

– Vineri, în stație, erai numai mușchi.

– Pe naiba, îs ca un Bazna, nu vezi? Ia uite… Dar vineri mă întorceam din misiune și aveam vesta antiglonț pe sub haină. Purtăm d-asta când sunt misiuni cu risc ridicat, cu spart de uși, cu nebuni care dau cu paru’, cu toporu’, cu furca… Dracu să-i ia, că m-am săturat, abia aștept să ies la pensie.